A fost mai întâi, prin primăvară, anunţul lui Bobby Stroe, conform căruia anul acesta urma să ni-l reamintim pe Fane cu ceva întârziere, adică la sfârşit de iunie în loc de mijlocul lui mai, chestie pe deplin salutară: urma să nu tremurăm pe malul gârlei, ca-n 2015, ori să ne temem de ploi, ca anul trecut, când s-a desfăşurat prima ediţie din multele, speram, din zona Cetăţii, amplasament ideal pentru aşa ceva. Mai apoi, am ajuns să ne temem de... invers, adică de codul roşu de caniculă. Una peste alta, anul ăsta vremea a ţinut cu noi, parcă n-a fost chiar aşa de cald, şi nici ploaia n-a început (doi stropi, dar a fost totuşi ploaie!) decât la 10 minute după ultima notă a lui Matt Schofield, fenomenalul bluesman englez, inclus în British Blues Hall of Fame şi desemnat cel mai bun chitarist englez de blues în anii 2010, 2011 şi 2012. Iar când zici blues şi Anglia, zici tot, adică şi Clapton, şi Page, şi Jeff Beck, şi Mayall. Ei bine, băiatul ăsta blond, pe lângă chitara cu care face vrăji, mai are şi o voce de te ia cu fiori, per ansamblu amintind însă de altcineva, chestie pe care am spus-o mai multora dintre cei prezenţi acolo. Adică mie mi-a creat impresia că dacă-l trezeşti brusc noaptea, pe la 3 jum'ate, şi-l întrebi pe neaşteptate cum îl cheamă, răspunsul vine fără ezitare: Johnny Winter! Îi lipsesc doar câţiva centimetri, parcă, în înălţime, şi albinismul. Am zis, aşadar, încă de la început, că dacă e ceva absolut memorabil la ediţia din acest an, atunci este acest fantastic Matt Schofield Trio... de 4! Că pe lângă ce scrie pe site-ul lui oficial, a mai apărut un al 4-lea muzician, zău că nu ştiu care. Sigur e că pe mine m-a impresionat toboşarul, un puştan italian, Alessandro Cinelli, dacă nu mă înşel. Dacă am început cu primul cap de afiş, atunci să mai spunem că a existat unul şi din bătătura noastră, A. G. Weinberger, prezent pentru prima oară la Festival, dar cu treabă multă: în prima seară, la Oscar Wilde, şi-a lansat volumul şi a susţinut un recital alături de Vali Răcilă, pentru ca a doua zi, pe 1 iulie, să încheie prima din cele două seri de la Cetate cu un recital de reală virtuozitate, alături de el pe scenă fiind prezent şi un alt excepţional muzician, basistul Virgil Popescu, despre care oricâte s-ar spune nu ar fi destul. Iar Blues Con-Fusion nu poate exista nici fără alte două personaje devenite brand-uri ale acestuia: în primul rând, Joe Rusi, alături de care de data asta n-au fost doar cei doi norvegieni (abonaţi şi ei la prezenţa aici), ci şi un keyboard-ist din Bucureşti, pe deplin integrat în sound-ul grupului, precum şi Rareş Totu, venit cu grupul Trans Express. Dacă tot veni vorba de Joe Rusi, am remarcat că "Oh, Well"-ul cu care încheie cântările era până acum upgradat de la un an la altul. De data asta, l-a îmbunătăţit la interval de o lună, cât a trecut de la precedenta cântare, a lui şi a lui Totu, produsă la Universitate. A revenit şi Marius Dobra, pe care e clar că-l iubim cu toţii cam cât ne iubeşte şi el, şi nu pot să nu deconspir aici faptul că băncile pe care am stat cu toţii erau produse şi donate de însuşi Marius Dobra! Prezent pentru prima oară aici, trio-ul Axis Bând a fost realmente încântător, cu un chitarist, Silviu, care cred că e convins că pe tatăl lui îl chema Jimi Hendrix, iar pe mama tot aşa! În sfârşit, dar nu în cele din urmă, trebuie salutată prezenţa copiluţului-minune Andrei Cerbu, alături de grupul său, Crossroads. În permanent progres, Andrei nu s-a dat în lături nici de la "Voodoo Chile", nici de la "Pride and Joy" ori "Sweet Home Chicago", ceea ce arată şi deschidere, şi dorinţa de evoluţie. Cred că ar fi o bucurie generală dacă îl vom revedea şi la anul... şi la mulţi ani! Cronica întregului eveniment ar fi incompletă dacă nu am menţiona şi că în prima seară am avut parte de un recital absolut neaşteptat, comis de Bobby Stroe (muzicuţă) şi Dan Munteanu, pe care de asemenea ne-am bucura să-i revedem. Oricând. Şi, desigur, la anul, că doar n-o fi fost asta ultima ediţie! Mulţumim, Bobby Stroe.