Amintiri din Comunism

În perioada de glorie a comunismului fostei regiuni Suceava, care se întindea de la Poiana Stampei la Ripiceni pe Prut, cu multe raioane, tovarăşul Emil Bobu, preşedinte al consiliului popular regional, apoi prim-secretar de partid regional până în martie 1968 şi judeţean până în 1972, a fost, cum am mai arătat, activistul model, dur, intransigent şi aş zice eficient. Remarcabile erau acţiunile lui concrete, el apelând şi la pumni, dacă era cazul. Şi erau multe cazuri. Unii ţărani din zona de munte aduceau, clandestin, lemne în zonele Sucevei şi mai ales Botoşanilor. Tovarăşul Bobu avea un post de observaţie la intrarea în comuna Păltinoasa, fără miliţieni, doar cu un activist-doi. Cine era prins era trimis apoi la miliţia din Păltinoasa. Dar unii ţărani, care în general lucrau la păduri, erau deci muncitori forestieri, cu celebrele lor ţapine, puse pe şevalet de maeştrii artei româneşti, nu ştiau cine e Bobu. Aveau loc unele altercaţii şi de cele mai multe ori pumnul primului secretar lovea nasul ţăranilor miraţi. Unii ripostau, dar erau avertizaţi de cei doi activişti: „ştiţi voi huliganilor că e tovarăşul prim-secretar Bobu? Să trăiţi, feriţi-vă, tovarăşe prim-secretar!“, când un ţapinar riposta. Incidentele se încheiau cavalereşte, lemnele fiind confiscate, cei în cauză amendaţi, dar pumnii erau uitaţi, absolut cavalereşte. În general, tovarăşul Bobu, fost procuror, lua măsuri, apoi uita. Dar câţiva fraţi Burlacu, şefi în Suceava, la partid, învăţământ, în procuratură, l-au supărat pe primul secretar, care a devenit răzbunător. Toţi au dispărut din Suceava după 1968. Unul era şef de secţie la judeţeana de partid Botoşani, procurorul era plecat de mult la presiunea tov. Bobu prin Bacău. Fraţii Burlacu erau din comuna Mestecăniş, aproape de Rădăuţi-Prut, un sat frumos pe atunci, prin 1968. La noul judeţ Botoşani au fost trimişi în general funcţionari indezirabili la Suceava. La partid, la securitate, la miliţie, chiar şi la UTC. Frumosul oraş din 1959 era acum în 1968 mai pustiu, mai urât parcă decât Suceava, cea cu blocuri şi centrul sistematizat de un arhitect de mare talent: Nicolae Porumbescu. Deşi avea acelaşi centru splendid, Calea Naţională, după popasul din Suceava oraşul mi se părea vetust. Dovadă că l-am părăsit, după un an şi ceva, făcând o mare greşeală.

Adevărul este că elita intelectuală evreiască părăsise definitiv urbea lui Eminescu, care până în 1968 era identică cu cea din vremea lui. Aceleaşi străzi, aceleaşi clădiri, teatrul, biserica Uspenia, primăria, prefectura. Toate clădiri monumentale, de o frumuseţe deosebită. Fost unul din marile oraşe ale Moldovei în secolul al XIX-lea, în care boierii îşi aveau conacele pentru vacanţele de iarnă, Botoşaniul, se pare că întemeiat de negustori armeni, a fost oraşul unde s-a născut nu numai Iorga, ci şi alţi savanţi şi scriitori. Comuniştii cominternişti au acaparat toate funcţiile politice şi în alte domenii, inclusiv la penitenciar, după 1945. Case aveau, dar camerele de la parter erau naţionalizate pentru magazinele de stat. Ei locuiau la etaj: doctori, profesori, avocaţi, şefi de miliţie, securitate, învăţământ etc. etc. Proletarii evrei locuiau în apropierea cartierului ţiganilor de pe celebra stradă Împăratul Traian, unde fusese o cărămidărie înainte. Transformat în 1950 în raion, oraşul a rămas neschimbat, dar cu o civilizaţie identică cu cea din epoca interbelică.

Să revin la tovarăşul Bobu, ultima sa funcţie fiind cea de secretar al CC al PCR, un om în care preşedintele Ceauşescu a avut încredere deplină şi pe bună dreptate, până la procesul de după 22 decembrie 1989, când l-a făcut tiran. Tiran, netiran, tovarăşul Ceauşescu avea o grijă deosebită pentru fondul silvic al ţării şi pentru şeptel, adică numărul vacilor. Oile nu prea erau numărate. Statul socialist, adică CAP-urile, gostaturile, ţăranii individuali şi cooperatori trebuiau să crească şi să menţină un număr de 7 milioane de bovine. Nimeni nu mânca în epoca de aur carne de vită, în afară de activişti, securişti şi alţii care furau. Şeptelul era sfânt. El asigura plata blestematei datorii externe, pe care marele cârmaci a luat-o de la bandiţii imperialişti de peste ocean şi de la FMI, evident, dar şi de la prietenul său bancher bandit, David Rockefeller. De la ceilalţi doi mari bandiţi din copilăria mea, DuPont şi Morgan, nu a împrumutat.

Războiul tovarăşului Bobu cu ţapinarii care vindeau lemne s-a încheiat, evident, cu victoria lui, dar şi a poporului român. Până în 1990 fondul silvic era şi el un bun naţional, de vreo 3 milioane de hectare. Tăierea lui haotică după 1990 a dus la valuri de inundaţii catastrofale. Eram copil şi bunica, când venea o mare furtună, punea toporul înfipt în mijlocul ogrăzii şi urmărea mersul norilor. De foarte multe ori ocoleau satul şi o luau spre pădure. Ea îmi explica cum copacii atrag ploile mari, plus că reţineau 80% din apă în frunze şi în vegetaţia din interior. Nu veneau şuvoaie la vale peste ogoarele oamenilor. Bunica îmi arăta în serile întunecate cu cer senin şi Calea Lactee sau Calea Laptelui, cum îi spuneau ţăranii. Prin 1950-1960 nu se tăiau brazi tineri pentru pomul de Moş Gerilă – aşa-i spuneau comuniştii Crăciunului, de altfel o sărbătoare necreştină, păgână, adaptată de episcopii de la primele concilii ecumenice. Era în fond un obicei burghez, reacţionar, plus că se stricau atâţia copaci. În lunca Sucevei, la Costâna, era o pepinieră care creştea puieţi de brad. Lucram şi eu vara la prăşit şi la plivitul tinerelor plante, care erau trimise apoi la împădurire, cum s-a întâmplat cu întreg versantul dealului Zamca, unde am pus puieţi cu întreaga şcoală de meserii, prin 1957-1958. Şi zona de brazi din pădurea Costânei, căreia i se spunea Mănăstioara, a fost protejată până a venit colectivizarea. Au tăiat brazii pentru construirea grajdurilor pentru vaci. Colhozul a tăiat şi brazii magnifici din grădina fostului conac boieresc, cum am amintit cu alte ocazii. Ce făcea tovarăşul Bobu pe atunci? De ce-i păzea numai pe oamenii de la munte? Pentru vaci a lăsat să fie tăiaţi brazi, dar pentru cai nu. Caii trebuiau exterminaţi precum toată burghezo-moşierimea. Caii erau reacţionari, ei generau capitalism, dacă-l citez pe Lenin. Şi tovarăşii prim-secretar Ţurcanu şi preşedintele sfatului popular regional s-au ocupat, împreună cu o armată de activişti, de asasinarea acestor frumoase animale. Fără judecată, fără nimic. Caii erau duşmanii regimului democrat-popular. Atunci prietenia româno-sovietică era în floare. La procesul tovarăşului Bobu trebuiau cântărite faptele lui cu mai multă atenţie. La Suceava, cum am tot spus, a făcut multe lucruri bune, în condiţiile comunismului de atunci. Poate că asasinarea cailor a fost mai mult opera răposatului prim-secretar Ene Ţurcanu. Principiul era clar: partidul conduce, sfatul popular execută. Loialitatea tovarăşului Bobu faţă de preşedintele comandant suprem, secretar general şi mare cârmaci a fost totală până la procesul lui, cum am mai amintit. Fost procuror militar exigent, ultraexigent, tovarăşul Emil Bobu critica cu duritate, împărţea uneori pumni la hoţii de lemne, mai şi lua, dar era de o sobrietate desăvârşită. Nu înjura. Tovarăşul Bobu nu înjura, evident, nu în şedinţe, prelucrări, instrucţiuni, transmiteri de sarcini etc., ci în biroul lui mare, singur sau cu vreun subaltern. Tovarăşul Panaitiu erau printre puţinii care înjurau artistic, aş zice ca Arghezi la Mărţişor, evident nu în pomelnicul de şedinţe, ci cu ocazia unor vizite sau vizionări sau în intimitatea biroului său, cu sau fără unii oaspeţi. La Rădăşeni exista o formaţie artistică de fluieraşi şi eu răspundeam, vorba vine, din partea culturii, iar maestrul G. S. îi pregătea artistic. Aranjarea lor pe generaţii l-a enervat pe secretarul cu propaganda: „Ce nu-i puneţi amestecaţi?“ Directorul căminului cultural a spus „da, tovarăşe secretar, să trăiţi, tovarăşul dirijor i-a aranjat, să trăiţi!...“ Maestrul venea de afară, dar s-a oprit în cadrul uşii. „Dumnezeii lui de ţ..., ce-mi încurcă aici fluturaşii aştia?“, după care s-a întors şi l-a văzut pe tovarăşul în cauză: „Aaa, salut maestre, ce faci, cum merge? Aranjează-i intercalaţi, mai stricăm tiparul.“ „Da, tovarăşe secretar, să trăiţi tovarăşe secretar, să trăiţi tovarăşe secretar...“ O conversaţie la una din vizionările secretarului cu propaganda. Altele se desfăşurau cu scântei, dumnezei şi critici severe. Multe concursuri au fost până la celebrul Dialog la distanţă în judeţe. Apoi a venit acel infam personaj cu Antena vă aparţine şi cu cenaclul lui. Tovarăşul Panaitiu era vigilent, era onoarea lui în joc, „a partidului, tovarăşi“, şi a judeţului. Partidul conduce. Activiştii erau repartizaţi pe localităţi, pe fabrici şi uzine, pe ceapeuri, să răspundă de ele. Adică cum să răspundă? În primul rând activistul mergea la secretarul BOB din fiecare unitate, oraş sau sat şi se uita în planul de muncă. Asta în timp ce venea cafeaua şi primul pahar de whisky. Activistul era grav şi concentrat, până la al treilea pahar de whisky, apoi discuta cinstit şi tovărăşeşte cu secretarul vizitat de partidul judeţean. Şi el era partid, dar unul mai mic. Când mergea pe teren un tovarăş secretar judeţean era fierbere mare. Aceştia erau nişte Ceauşeşti mai mici. Cu secretarii trebuia să fii mare diplomat. Pe ei nu-i interesa planul de muncă, ci obiective mai mari, industrie, situaţia în întrecerea socialistă, plus că aveau de regulă de rezolvat unele probleme reclamate de anumiţi tovarăşi şi ei comunişti sută la sută.

Ioan Pînzar