Amintiri din Comunism

Trăim, încă, majoritatea celor din oraşe, în blocurile construite în comunism. Despre cele din Suceava am tot vorbit, ele fiind începute cu deţinuţi politici sau de drept comun pe străzile slt. Al. Ienceanu, Mihai Viteazu, Ciprian Porumbescu. Dar trăim încă în cadrele împărţirii administrativ-teritoriale din 1968, cu mici modificări ulterioare. Este poate cea mai lungă perioadă din istoria României moderne cu o astfel de organizare. Raioanele erau numite după modelul sovietic. Până prin 1950 erau încă vechile plăşi, cea de care aparţinea satul meu natal Costâna fiind la Dărmăneşti, cu sediul în gară. Despre comunism vorbesc numai de bine, cu cinismul de rigoare, fiii nomenclaturiştilor, precum cel al lui Niculescu-Mizil. „Aveam orice doream“, spune un capitalist de succes. Bătrânul lui tată bolşevic juca teatru pe la TV-uri cu pretinsa lui dizidenţă. Odraslele de pe bulevardul Primăverii trăiau precum prinţii William şi Harry ai Angliei. Vadim Tudor, care ştia multe, spunea că Mircea Geoană, fiu de general comunist, a avut bonă, precum fiii boierilor de pe timpuri. Şi eu în copilărie trăiam ca majoritatea copiilor de ţărani săraci. Paradoxal este că mama era trecută la ţăranii mijlocaşi, pe care partidul îi trata cu atenţie, dar mai puţină decât cei săraci, cu pământ puţin. Şi unii mă critică de ce prezint negativ comunismul, această oroare a istoriei, care mai continuă şi acum. Am explicat freudian că totul a început în copilărie. Onorabila instituţie care se numea securitatea a luat seara cu maşina neagră atât pe învăţătorul meu, Sofian, cât şi pe alt om. Toată viaţa am urât şefii, asta se poate oare explica tot freudian?

Mă mai întâlnesc şi mă salut cu tovarăşul Ion Siminiceanu. E un veteran al comunismului sucevean. A fost pe la un post de televiziune local, dar n-a spus prea multe. Tovarăşul Siminiceanu ştie multe despre guvernarea de partid şi de stat a Sucevei, timp de decenii. A stat în tribuna oficială la 1 mai, 23 august, mai puţin poate la 7 noiembrie.

Aristocraţia muncitorească exista deci din plin în socialism. Cici, fiul tovarăşului prim-secretar Gârba, cel care nu lua în serios nici comunismul, nici normele eticii şi echităţii socialiste, sigur că atât cât se putea, tânărul Cici, simpatic, de altfel, era cu adevărat Nicu Ceauşescu al Sucevei, cel puţin în privinţa privilegiilor pe care le avea. Dar, cum eu am admirat totdeauna tinereţea, mă abţin să-i condamn pe tineri, chiar dacă unii aveau bonă, iar alţii stăteau în frig şi sărăcie ca mine. În valori absolute, tinereţea noastră era egală, numai că ei aveau ceea ce eu visam, adică barurile de pe bulevardele Parisului. Nicu Ceauşescu era numit „prinţişor“. Mă rog, aşa au apărut şi prinţii Angliei, în fond.

Mă întreb din nou, oare ce mai fac membrii ultimului CC al PCR? Cred ca sunt fericiţi, chiar foarte fericiţi. Au scăpat de şedinţe, plenare, congrese, unde făceau celebrul sport cu gura, mâinile şi picioarele. Au scăpat de lozincile la fel de celebre, al căror autor a rămas necunoscut, cu excepţia celor care aparţineau unui poet scuipat de mulţime prin decembrie 1989. Sunt fericiţi cei care au devenit onorabili oameni de afaceri, cinstiţi, integri, plini de valorile morale ale fostului regim odios. Mulţi au ajuns direct, datorită legilor naturii, direct în cazanele cu smoală din iadul biblic. Care este, vorba ex-primarului Vanghelie. În anii de început ai comunismului existau mulţi ţărani şi muncitori simpli în CC al PMR. Adică mergeau la o plenară, îl omagiau pe Stalin până prin 1955, prietenia româno-sovietică, lupta pentru pace, condamnau manevrele murdare ale imperialiştilor anglo-americani (la început), aplaudau când termina de vorbit Gheorghiu-Dej, apoi mergeau acasă la muncă. De pe la sfârşitul anilor 1950, oamenii muncii educaţi de partid au început să ovaţioneze la şedinţe şi plenare pentru partid, adică să trăiască, dar strigau şi numele primului secretar al PMR: Gheorghiu-Dej, Gheorghiu-Dej.