Amintiri din Comunism

Trebuie să-l amintesc şi pe germanul Paul Klee, criticat permanent în revistele noastre. Chagall, ajuns în Suceava nume de restaurant, era şi el criticat, dar mai blând. În loc să-mi cumpăr mâncare, eu cumpăram aproape toate revistele epocii bolşevice, până în 1964 cel puţin. Până şi „Teatrul“ şi „Arta plastică“, destul de scumpe, ca să nu vorbesc de cele străine, „Orizonturi“ şi „Probleme ale păcii şi socialismului“, ca să nu mai amintesc de „Timpuri noi“, care mă ţinea la curent cu toată politica mondială, aşa cum era văzută de la Moscova. Porumbelul păcii, tipărit într-un mic ecuson de hârtie, l-am vândut, într-o duminică la Suceava, în 1959, când eram la şcoala de meserii şi însoţeam o doamnă contabilă care era delegata Consiliului Femeilor Democrate. Lucra la noi la şcoală şi era soţia unui maistru de la Liceul „Ştefan cel Mare“. Era o femeie extrem de frumoasă, pentru că-i făceau curte maistrul H. şi tâmplarul maşinist Max Rozenblatt, un tip simpatic şi admirator al tuturor femeilor frumoase. Numai cu profesoara Cotter Beatrice, o altă frumuseţe, nu îndrăznea să glumească. Max Rozenblatt rostea o versiune originală a imnului femeilor democrate: „Noi femei cu sânii goi (varianta orăşenească)/ Noi vrem pace, nu război/ Jos cu-acei ce vor război (varianta ţărănească)/ Noi vrem ….. de cioban/ Nu război american“. Acel folclor nou, creat iniţial la sate, ajunsese şi la oraş. Consiliul Femeilor Democrate era organizat la nivel mondial.

Prin 1958 se tot protesta împotriva imperialismului american, care făcea periodic câte un mic război. Fostul general Eisenhower a terminat războiul din Coreea, a organizat o mică invazie în Guatemala şi o altă mică incursiune în Liban. În rest, a oprit atacul englez, francez şi israelian asupra Egiptului în 1956, când a fost naţionalizat Canalul de Suez, proprietate a englezilor. Americanii voiau de mult să înlăture Anglia din acea zonă. În acei ani, chiar şi cei care ştiau limba engleză, pronunţau fonetic numele lui Eisenhower. Dacă nu ştia partidul, nu ştia nimeni. Oamenii muncii erau solidari cu partidul.

Să revin la povestea celebrilor noştri ciobani. I-am cunoscut bine, în copilărie. Faima lor din folclor nu-mi era cunoscută. Curios este că guvernul comunist maghiar, aliat şi prieten, a publicat prin 1980 o istorie a Transilvaniei în două volume. Teoria lor era cea a lui Roessler, un istoric austriac, care a spus prin 1860 că românii au venit din sudul Dunării, locul lor de formare ca popor fiind triunghiul Skoplje - Sofia - Niş, prin Macedonia fostei Iugoslavii. Avea el mai multe argumente: cuvinte comune cu albaneza, relatări ale istoricilor romani (Dio Cassius), care au scris că dacii au fost distruşi până la ultimul, o relatare a unui istoric vizigot, Iordanes, care a scris şi el cam tot acelaşi lucru în secolul V d.Hr. Istoricii noştri, începând cu cronicarii, apoi Hasdeu, Iorga ş.a. au condamnat, cu fel de fel de argumente, această teorie. Poate ar trebui tipărite şi lucrările lui Roessler, dar şi istoria maghiară. Dar prietenii noştri maghiari au mai adus un argument legat de ciobanii români. Majoritatea românilor veniţi în Ardeal, spun ei, s-au ocupat cu creşterea oilor, bărbaţii fiind ciobani. Datorită consumului de brânză de oi, natalitatea românilor a crescut an de an vertiginos, prin secolul al XVIII-lea ei fiind cei mai numeroşi. Sigur că ungurii au dat vina pe prolificii ciobani, astfel ei intrând în folclor încă din secolul al XIX-lea. Ciobanii din Costâna nu aveau decât 2-3 copii, sau chiar deloc. În fine, imnul femeilor democrate din anii 1950-1960 este o mostră reuşită de folclor nou, deşi uşor licenţios.

Până acum nu am folosit sau nu am amintit de cel mai uzitat cuvânt românesc în anii 1950-1965 şi cu mai mică intensitate chiar şi în epoca de aur, între 1975-1990. Cuvântul este reacţionar. Vocabula, ca s-o numesc lingvistic, avea multe înţelesuri şi efecte concrete. În 1950, cine era numit reacţionar de un activist într-o şedinţă, aştepta seara maşina neagră, adică dricul securităţii, în vârstă de doar doi ani atunci. Dar reacţionarul scăpa uneori cu o critică şi alte măsuri administrative, când era vorba de influenţe reacţionare, asta chiar pentru activişti, muncitori, chiaburi, funcţionari. Artiştii de toate felurile erau suspectaţi permanent de influenţe reacţionare. Toată clasa burghezo-moşierească, găzduită la puşcărie, era reacţionară genetic, inclusiv rudele până la gradele 3-4. Evident că artiştii care au fost reacţionari în regimul burghez erau cazaţi şi ei în puşcării. Ţăranii nu spuneau puşcărie, pentru ei neologism atunci, ci închisoare sau „cremenal“ sau „mititica“, ultimul cuvânt argotic. Suspectaţi de influenţe reacţionare erau şi scriitorii vânduţi bolşevicilor, cum spunea vestitul contabil Berlaga. Evident, imperialiştii erau reacţionarii cei mai odioşi. Despre reacţionari vorbea şi Conu Leonida, în piesa lui Caragiale. În principiu, reacţionarii se opuneau progresului, dar în comunism, dacă erau asimilaţi cu duşmanii poporului, soarta le era pecetluită. Reacţionară era, evident, şi arta lui Picasso pentru bolşevici, dar aici au fost foarte diplomaţi, cum am văzut. În perioada lui Gheorghiu-Dej, artiştii plastici de mare talent, precum Ciucurencu, Ghiaţă, Ladea etc. au pictat şi muncitori forjori, lăcătuşi etc. Atâta voia partidul de la ei. Nu i-au pictat pe Chivu Stoica, Drăghici, Bodnaraş etc. Nici pe tânărul Ceauşescu.

Ioan Pînzar