Amintiri din Comunism

După ce m-am analizat în ce măsură am devenit un om nou, constructor conştient şi devotat al socialismului şi comunismului, cum se menţiona în operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pot continua cu amintirile mele din comunism. Am fost deci şi eu un constructor conştient al socialismului, dar nu şi devotat. Am mai arătat în treacăt că din punct de vedere practic am fost un tâmpit. Trebuia să accept să fiu activist UTM, UTC şi de partid. Se putea uşor, am fost solicitat de multe ori. Aş fi avut apartament gratis, 2-3 butelii, salariu mare, mâncare pentru familie în epoca de aur etc. Puteam să fiu şi securist şi miliţian în tinereţe, făcând şcoala militară de trei ani. Aşa ceva nu puteam accepta, chiar dacă ieşeam direct colonel. Am urât milităria şi uniforma militară în tinereţe. Am tot amânat armata, la un moment dat aveam livret militar de întreţinător de familie. Cu regretatul colonel Belteu de la evidenţa recruţilor mă mai întâlneam la cârciumă, iar a doua zi mergeam la sediul comisariatului militar, pe strada Zămcii, să-i cer scuze pentru cele spuse. Dar din doi în doi ani colonelul Belteu mă chema la verificare cu toţi tinerii recruţi. Eu trecusem de 30 de ani şi puteam face 6 luni de armată până la 52 de ani. Am suportat de câteva ori să apar gol în faţa comisiei, plină de femei, şi, evident, mă simţeam extrem de umilit în asemenea postură. Între bărbaţi, goliciunea se suporta uşor. Pentru a curma totul am scris şi semnat o declaraţiei a mamei că renunţă la sprijinul meu material iar eu am semnat o cerere de încorporare. Şi m-am dus la Piatra Neamţ pentru 6 luni încheiate, făcând militărie gen Moş Teacă, şi am ieşit sublocotenent. Ce mai puteam să fiu? Informator al securităţii. Nu m-a solicitat nimeni. Aş fi refuzat, evident. De altfel, la noi la cultură erau atât de mulţi informatori reali sau imaginari că la cârciumi făceam tot timpul bancuri despre câte stele are fiecare. Unii chiar erau. Uneori intervenea câte un colonel de la securitate pentru a pune lucrurile la punct. La braseria de sub blocul turn, bând rom, coniac, dar şi „feroviar“, un vin dulce într-un pahar cu pai, ca în occident, pictorul Vigh Istvan, metodist la Casa Creaţiei Populare, avea o obsesie: tovarăşul secretar Panaitiu. „Uite cine conduce cultura şi arta“, răbufnea el, „un fost brutar, habar n-are ce-i arta...“ A doua zi secretarul cu propaganda era informat. „Dă-l dracului de beţiv, dumnezeii mamii lui de bozgor“, comenta acesta laconic. De fapt tovarăşul Panaitiu chiar se pricepea la cultură şi artă. Sigur că cele socialiste, dar nu numai. Avea o intuiţie excelentă. Nu l-a depăşit nimeni înainte sau după. Adevărul este că nu a luat nici o măsură administrativă contra lui Vigh Istvan, care în final a fugit în SUA. A fost pedepsit, pare-mi-se, doar scriitorul Radu Mareş, şi el un fel de dizident. Dacă eu aş fi fost acum tânăr şi aş fi încercat să scriu un roman, l-aş fi avut ca personaj central pe Ştefan Panaitiu.

Revin la o mai veche perioadă din 1964, când am fost 4-5 luni inspector la o secţie numită Valorificări, la Sfatul Popular Raional Botoşani. M-am analizat de multe ori autocritic. Cred că titlul acestui episod ar fi: „Cum am putut deveni torţionar“. Un funcţionar torţionar. În fond, noi, cei câţiva inspectori, aveam atribuţii de procurori. Mergeam la ţară, colectivizarea fiind încheiată de doi ani, şi căutam să recuperăm cota de lână ce trebuia predată obligatoriu statului. Fireşte că mulţi ţărani nu voiau s-o predea, majoritatea aveau nevoie de lână. Încă se făceau haine de lână, se ţeseau covoare pentru zestrea fetelor de măritat etc. Ei bine, noi aveam împuterniciri, pe baza unui ordin semnat de preşedintele sfatului raional, tov. Ştefan, să facem percheziţii în gospodăria unui om şi să confiscăm fie lâna găsită, fie obiecte de lână. La început nu mi-am dat prea bine seama de atribuţiile mele, nu am fost instruit prea mult. Puteam să întocmesc şi acte pentru tribunal, caz în care cei care se sustrăgeau legii ajungeau şi la puşcărie. N-am întocmit nici un asemenea act, trebuie să recunosc. Cu şefii o scăldam, amânam, mai minţeam, dar nici ei nu prea insistau. Aveam un coleg mai în vârstă care a trimis multe acte la tribunal. Era deja un torţionar. Deci ce m-a mirat la început a fost faptul că primarii, secretarii de partid şi alţi funcţionari de la primărie mă tratau ca pe un şef mare. Eram prea tânăr ca să-mi dau seama. Oricum, n-am făcut nici o recuperare. Într-o bună zi am intrat singur în ograda unui tânăr ţăran. Însoţitorul meu de la primărie nu a vrut să intre în ogradă. Îl ştia pe tânărul ţăran de violent. Stătea jos, în faţa şurii, şi ascuţea un cuţit, aş zice ostentativ, ca într-un film. I-am zis ce are de datorat statului şi am făcut câţiva paşi spre casă. Eram decis să intru, dar aruncându-i din nou o privire m-am oprit. Nu se mişcase, continua să ascută cuţitul. Brusc, mi-am amintit de Ion din romanul lui Rebreanu şi m-am întors, fără să-i mai spun nimic. Nu era doar frica că voi fi atacat, ci şi acea amintire din romanul lui Rebreanu, când Ion săruta pământul. Însoţitorul meu, care mă aştepta undeva la colţul uliţei, nu m-a întrebat nimic. Dar în ultima lună petrecută la „Valorificări“ am făcut şi eu o faptă de torţionar, luându-i unei ţărănci din Copălău-Botoşani din zestrea pusă pe patul din „casa cea mare“ mai multe obiecte din lână. Cineva le-a dus cu căruţa în care tronam şi eu alături de funcţionarul care mâna calul la primărie. Nu am făcut însă nici un act scris şi am reţinut zâmbetul primarului comunist, care la plecarea mea ştia că le va restitui femeii. N-am spus nimic şefilor, dar episodul amintit ulterior mai ales unui unchi de la ţară mi-a dat multe mustrări de conştiinţă. Şi acum regret acel fapt. Dar dacă aş fi stat acolo mai mulţi ani? Adevărul este că aveam planificată plecarea la o şcoală superioară. În septembrie am şi părăsit Botoşaniul, după cinci ani şi ceva.

În regimul comunist torţionari n-au fost numai unii gardieni şi şefi de penitenciare, securiştii şi miliţienii (evident, nu toţi), dar şi alţi funcţionari de stat. Cei care au făcut colectivizarea au fost toţi torţionari. Dar ei erau executanţii. Adevăraţii autori morali, care meritau condamnaţi şi executaţi, erau şefii mari de partid şi de stat, evident în primul rând cei cu pozele pe pereţii sălilor de clasă. Dar pentru toţi a plătit doar fiul cel mai iubit al poporului român: Nicolae Ceauşescu, împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu.

Cine-şi mai aminteşte de întunericul nopţilor din epoca de aur? Prin 1950, comuna Costâna avea un generator propriu de electricitate pentru şcoală, primărie, cooperativă, bufet, precum şi în casele unde locuiau unii intelectuali, pe „drumul mare“, până aproape de uliţele noastre. Fiecare stâlp avea bec, care ardea noaptea. Din uliţa mea izolată vedeam seara luminile de pe „drumul mare“. Era frumos vara pentru că pe întuneric ne jucam noi, copiii, ca în timpul lui Creangă. Ne speriam cu „omul negru“. Priveam seara, pe întuneric, luna şi stelele şi bunica îmi vorbea despre galaxia noastră. Apoi a venit epoca de aur şi când dormeam vara câteva săptămâni la mama era întuneric absolut. Becurile de pe drumuri erau stinse. Mama se temea seara de necuratul. După spaimele din copilărie cu ştime, draci etc. întreţinute de poveştile femeilor chiar şi pe la 40-50 de ani îmi era frică pe întuneric în camera unde dormeam. Afară stăteam până târziu, spre exasperarea mamei, care spunea că o să-mi strâmbe gura necuratul, sau cum îl alinta mama – „cruce de aur“. Lingviştii au o explicaţie specială pentru această sintagmă. Să-i spui dracului „cruce de aur“ era o şmecherie a ţăranului. La oraş, întunericul te ţinea în casă de frica infractorilor graţiaţi frecvent de Ceauşescu, după cum am văzut. Oricum, pe străzile unde locuiau marii activişti de partid lumina ardea. Şi sectoriştii umblau pe acolo mai des. Tovarăşul Gîrba, primul secretar pe care-l durea în cot de comunism, beat mai tot timpul, se odihnea seara în apartamentul lui de pe str. V. Bumbac, apoi în vila luată de stat de la tov. Moroşanu în baza legii 18 şi recuperată după 1990, când el a devenit primar al judeţului.

Trebuie să mai adaug ceva la povestea cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu. Repet, au avut cea mai fericită căsnicie de la început până la moarte. Au şi mers la moarte ţinându-se de mână. Căsnicia lor parcă descinde din romanul „Dragoste în vremea holerei“ de Gabriel Garcia Marquez. Faptul că a fost promovată de soţul ei se datorează exclusiv lui. El credea sincer în calităţile ei intelectuale. Sigur că a exagerat, dar simplitatea lui şi pasiunea statornică pentru femeia visurilor sale ne duce la „Toamna patriarhului“, cunoscuta capodoperă a aceluiaşi Marquez.

Se vorbeşte azi de epoca de aur a filmului românesc în comunism. O minciună gogonată, bazată pe amnezia celor mai în vârstă şi pe faptul că tinerii nu ştiu. Doar câteva filme meritau vizionate în epoca de aur: „O noapte furtunoasă“ din 1942, apoi înregistrarea spectacolului-film „O scrisoare pierdută“, cu adevăraţii artişti de geniu din anii 1950.  S-a făcut un film bun după nuvela „Moara cu noroc“ de Slavici şi a mai fost şi „Reconstituirea“ lui Lucian Pintilie, interzis ulterior. Subiectul era simplu: un conflict între doi tineri, cu urmări tragice, a fost reconstituit, lucru firesc în cercetarea judiciară, dar acel proces a dus la o altă situaţie tragică. Toată obiecţia activiştilor a fost că procurorul era prezentat în mod necorespunzător. A început concomitent şi Cântarea României şi naţionalismul comunist al lui Ceauşescu. Regizori mediocri, în frunte cu Sergiu Nicolaescu, au produs pe bandă rulantă filme submediocre la care nu mergea nimeni. De la „Decebal“, „Mircea cel Bătrân“, „Mihai Viteazul“ etc., episoade din istorie erau prezentate penibil. Alte filme de actualitate, cu miliţieni, activişti, infractori, erau de asemenea fără nici o valoare. Ceva, ceva au încercat atunci câţiva regizori tineri (Daneliuc, Dan Piţa), cu filmele „Glissando“ şi „Nunta de piatră“. Practic, în 30 de ani am văzut cam 4 filme. Restul, maculatură de celuloid, cu actori, unii talentaţi, puşi parcă să se compromită. A mai scris Eugen Barbu nişte scenarii despre haiduci, penibile şi ele. În ultimii ani, toate acele aşa-zise filme, „fuşărăi“, cum spunea uneori fostul nostru secretar de partid, Ilarie Curechianu, despre spectacolele improvizate. Era şi el din branşă, coleg la un conservator particular la Sibiu cu Ion Besoiu. Regretatul Ilarie Curechianu a avut în tinereţe funcţii de conducere la fostul Teatru al Armatei, unde l-a avut în subordine pe marele actor George Vraca. Apoi a fost director al refăcutului teatru de stat „Mihai Eminescu“ din Botoşani, între 1957 şi 1965. Cele mai criticate „fuşărăi“ (cuvânt ardelenesc), adică improvizaţii artistice, le făceau cântăreţii de muzică populară, unii talentaţi, la nunţi, majoritatea îmbogăţindu-se atunci, dovadă că legea 18 i-a urmărit şi pedepsit pe mulţi. Dar cel mai imoral lucru a fost şi este şi acum să mergi la ţărani, ai căror stămoşi au creat capodopere muzicale, pe care ei le-au „cules“, şi să le cânţi pe bani grei. Sigur că cea mai mare „fuşăraie“ a fost Cântarea României, în totalitate. De altfel, după 1962 nu mai exista folclor. Au existat două genii, cele două Marii, şi mulţi cântăreţi talentaţi. În epoca de aur se cânta folclor nou la TV şi fel de fel de melodii, unele chiar triviale, la nunţi. Scriau aceasta chiar ziarele partidului. Acum se cântă manele folclorice. A fost totuşi o excepţie fericită şi după 1985, până în 2004: Liviu Vasilică. Pe la începutul anilor 1980 s-a filmat la Stupca şi prin alte locuri un film artistic despre viaţa lui Ciprian Porumbescu. Un regizor mediocru, Gheorghe Vitanidis, a făcut un film fad, fals, teatral. Am văzut doar câteva secvenţe. Rulau filmele româneşti la cinematograful „Modern“ cu doar câţiva spectatori.

Ioan Pînzar