Amintiri din Comunism

Cu toată conştiinţa mea de clasă antimonarhică, anticapitalistă şi imperialistă, văzând la TV multe castele şi palate din Franţa, mă gândesc acum că parcă mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un asemenea edificiu arhitectonic, în tinereţe, evident. Fostul activist de la municipiul de partid, Toader Moraru, mi-a cerut în scris să menţionez că nu voi cere locuinţă în Suceava, când am revenit de la Botoşani, în 1969. Atunci primeau cu prioritate cei din fabrici şi uzine, dar şi cei cu pile la partid. Un vechi prieten din anii culturii socialiste, care locuieşte într-o garsonieră, mi-a spus: „oare cum se simt tâmpiţii care au case cu 10-20 de camere?“ Evident, darwinist vorbind, sunt fericiţi, am adăugat eu. „Aiurea“, mi-a replicat el, „tâmpiţii nu pot fi fericiţi. N-au destui neuroni.“ Mă rog, trăim în capitalism, liberă iniţiativă, democraţie, libertate etc.

Să revenim iarăşi la Elena Ceauşescu, numită de propaganda comunistă „savant de renume mondial“. În toată Europa şi în America, cel puţin, primea mari distincţii ştiinţifice, în vizitele oficiale. Ea a făcut, cred, liceul la fără frecvenţă, ca toţi activiştii, adică nu prea a învăţat mult, dar poate mă înşel. Între 1955-1958 a urmat cursurile Universităţii muncitoreşti, făcută special de Gheorghiu-Dej pentru activişti. El însă a rămas probabil cu cele 7 clase primare. Nu-l interesa liceul şi alte şcoli de partid. A rămas muncitorul promovat de partid în cel mai înalt post. Interesant este că această universitate a avut doar o promoţie, pe urmă s-a desfiinţat. Fostul meu director Cojocaru de la actualul liceu „Samoil Isopescu“, activist regional pe atunci, a făcut cei trei ani de universitate muncitorească. Poate a fost coleg cu Elena Ceauşescu. Nu ştiam pe atunci nimic despre soţia noului secretar general al PCR, Nicolae Ceauşescu, în 1965. Poate că atunci l-aş fi întrebat.  Mulţi spuneau că doctoratul şi l-a dat cu academicianul chimist de la Iaşi, Cristofor Simionescu, rector al Institutului Politehnic, de loc din Plopeni. Am corespondat cu el când lucram prin cultură.

Primul preşedinte al republicii noastre socialiste, Nicolae Ceauşescu, avea o adevărată slăbiciune pentru puşcăriaşi. Între 1980-1989 a dat multe amnistii pentru infractorii care erau condamnaţi la pedepse de până la 10 ani, în general. Din acest punct de vedere miliţia populară avea mult de furcă cu ei, între care şi mulţi recidivişti. Chiar şi populaţia oraşului nostru, în nopţile pline de întuneric, era ameninţată pe străzi de hoţi şi huligani. Oamenii erau chiar exasperaţi de prezenţa infractorilor în condiţiile atâtor privaţiuni din epoca de aur. De ce îi era milă lui Ceauşescu de bandiţi mai mari sau mai mici? Poate pentru că stătuse şi el în puşcărie, în tinereţe? În loc să-i ţină la lucru, la canal şi Casa Poporului, neiubitul nostru conducător îi trimitea acasă. Dar cum majoritatea nu aveau casă, se apucau imediat de furat şi tâlhărit. Cred că aici a avut un rol şi tovarăşa lui de viaţă, care intervenea pentru scăparea de pedeapsă a unor oameni care au încălcat legea. Am dat un exemplu din Suceava. „Sinistra“ soţie a dictatorului avea de fapt un suflet bun, aş zice chiar sensibil. Mama a plâns mult la moartea lor. Nu-mi plăceau încă de atunci grosolăniile şi alte cuvinte injurioase spuse la adresa ei de activişti sau de unii ziarişti bolşevici, vopsiţi precum pupăza din tei. I s-a făcut şi o biografie oribilă, plină de acuzaţii indecente şi insultătoare, evident sută la sută mincinoase. Încă din primele luni ale anului 1990, în forul meu interior am început să mă revolt şi i-aş fi luat apărarea. Dar unde să scriu? Ziarele, foste comuniste, erau cu brasarde tricolore revoluţionare şi n-ar fi publicat aşa ceva. Şi totuşi, undeva i-am luat apărarea lui Lenin, care a adus comunismul, e adevărat, dar pe mine m-a impresionat totdeauna simplitatea lui, faptul că locuia în camera servitorilor ţarului şi, evident, pentru că era inteligent. Am atacat, însă, încă de atunci, în scris, şleahta de activişti de rang înalt.  Referitor la Lenin, nu mi-a plăcut cum s-a dat jos statuia lui, făcută de un maestru sculptor. Statuia trebuia lăsată la locul ei, am mai spus. Şi acum aş dori să fie amplasate undeva şi cea a lui Lenin, şi a lui Stalin. Statuile sunt opere arhitectonice şi fac parte din istoria oraşelor. Cominterniştii bolşevici au dat şi ei jos statuile fostelor personalităţi burghezo-moşiereşti, inclusiv pe cea a regelui Carol I, pe care nu-l preţuiesc, dar statuia lui da. Sigur că tot apărând-o pe Elena Ceauşescu uit că ea a ştiut de suferinţele românilor în epoca lor neagră. Era şi ea molipsită de boala lui Ceauşescu pentru viitorul de aur al poporului. Prezentul trebuia trecut prin crâncene sacrificii. Amândoi ştiau acest lucru şi ştiau şi activiştii de partid şi de stat.