Amintiri din Comunism

Dintre personalităţile politice ale secolului XX cel mai simpatizat de mine a fost generalul de Gaulle, atât cel din timpul războiului, cât şi cel care a fost preşedintele Franţei între 1958-1969. El e înaintea lui Fidel Castro, „Che“, Allende, Lumumba şi alţi duşmani declaraţi ai imperialismului şi colonialismului. Cel mai detestat om politic de mine, evident, cu excepţia siniştrilor dictatori, a fost Churchill, devenit, în Marea Britanie, un fel de erou naţional. Fiind beţiv, ar fi trebuit să fie mai concesiv, cum a fost cazul lui Nixon. Dar acestea nu se prea încadrează cu conştiinţa înaintată a omului nou. Asta teoretic, pentru că practic aici sunt alături de preşedintele nostru cel dintâi, care şi el i-a admirat pe cei doi oameni politici. Deci tot rămân în sfera omului nou. Sunt mândru şi acum că statul nostru este republică, făcută, e adevărat, de bolşevicii cominternişti, atât de odioşi, totuşi. Între monarhie şi republica comunistă şi în copilărie, adolescenţă, tinereţe şi până astăzi parcă aş prefera republica comunistă, deşi cu multă strângere de inimă. Cel puţin dacă generalul Antonescu, cel atât de detestat de mine din cauza războiului, desfiinţa monarhia în 5 septembrie 1940 şi se proclama preşedinte, aş fi fost mai liniştit. Dar cu cominterniştii torţionari întemeietori de republică am probleme de conştiinţă, deşi formal primul preşedinte a fost savantul C. I. Parhon, cum am văzut. Nicolae Ceauşescu a luat exemplu, în fond, de la Tito, de la cehoslovaci şi de la chinezicând a instituit funcţia de preşedinte. Evident, prin modificarea constituţiei, care oricum era mai bună şi mai clară în multe capitole decât cea de azi. S-a destăinuit odată că a recitit constituţia şi nu a găsit nici cea mai mică inadvertenţă, neclaritate etc. Totul era limpede precum cristalul. Era ceva inedit ca genialul conducător să se justifice, în fond, în nu ştiu ce problemă. Având de ales între două mari rele, şi atunci şi acum, între regele Mihai şi preşedintele Ceauşescu, l-aş fi ales pe cel din urmă, care dacă nu a fost chiar odios, a fost cel puţin absurd. Dictatorul absurd pe care l-am detestat după 1970 până în 1989. Şi totuşi ideea de republică este prezentă în conştiinţa mea, freudian, de pe la 10 ani, când l-am citit pe Bălcescu. De fapt, aş zice că detestarea monarhiei nu a început în 1959, la castelul Peleş, ci a început cu scrisoarea lui Nicolae Bălcescu din Paris din timpul revoluţiei de la 1848, când îl anunţa pe N. Golescu-Albu că a rupt o bucată de catifea din tronul lui Louis Philippe, aruncat afară din palatul regal de revoluţionarii francezi, cei pe care i-a descris admirabil Victor Hugo în Mizerabilii.

Dar conştiinţa mea de sfert de om nou, unii vor zice de sfertodoc, merge atât de departe încât recunosc că aş muri mai liniştit dacă tronul reginei Marii Britanii ar fi aruncat în stradă de revoluţionari, iar monarhia ar fi abolită. Aici, trebuie să recunosc că îl depăşesc chiar şi pe preşedintele Ceauşescu, care s-a plimbat cu celebra caleaşcă regală.

Ideea colectivismului, promovată de propaganda comunistă, este o utopie. Nici creştinismul nu a reuşit să promoveze o asemenea idee, adică să o pună în practică. Fiinţa umană urmează legile darwiniste. Omul este un animal individualist. Fiecare luptă pentru existenţă. Pe libera iniţiativă a omului se bazează capitalismul, care în ultima sută de ani a realizat societăţi prospere în multe ţări. Depinde de mediu şi de alţi factori. Interesant este că aşa-zişii marxişti de stânga nu admit ceea ce s-a numit darwinismul social. Dar acesta acţionează. Africa e plină de războaie civile între vechile triburi. Poate că cei care au criticat colonialismul au perfectă dreptate. Puterile imperiale nu au civilizat triburile africane. Duşmănia dintre ele a rămas şi explicaţia este pur darwinistă, lupta pentru existenţă. Era preferabil să se mai războiască temporar triburile cu suliţe şi ciomege decât cu AK47. Kalaşnicovurile sovietice sau din alte ţări au ucis milioane de africani. E arma care în perioada postbelică a întrecut numărul victimelor produse de aviaţie, tancuri, artilerie etc. Simbolic, a întrecut şi numărul victimelor celor două bombardamente atomice. Colonialismul a apus demult. În copilăria şi adolescenţa mea ziarele şi radioul îl înfierau cu mânie proletară. Şi pe bună dreptate, trebuie să recunosc. Eu am rămas deci şi anticolonialist azi. Mai sunt colonii care trebuie desfiinţate. Argentina să primească insulele Malvine, Spania Gibraltarul etc. Să dispară şi ultimele vestigii colonialiste. Şi SUA au multe insule colonii prin Pacific. Chiar arhipelagul Hawaii a fost acaparat în stil colonialist. Ca să nu spun de Texas, Florida, New Mexico, California, Arizona, vechi provincii mexicane. SUA şi Uniunea noastră Europeană au luat cu forţa, prin război, provincia cea mai veche şi mai simbolică pentru istoria acestui popor sârb, Kosovo, unde turcii au adus prin secolul al XIX-lea mulţi albanezi musulmani. Unde e dreptatea, tovarăşi capitalişti, colonialişti şi imperialişti? Şi la acest capitol sunt un om nou, aşa cum l-a visat secretarul general al PCR, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Să stea cât mai liniştit în iad. De altfel, toţi foştii comunişti vor ajunge în final în iad. Cazanele cu smoală îi aşteaptă. Dar unde vor ajunge bandiţii imperialişti, cei care au supt sângele popoarelor, cum scria „Scânteia“ în 1951? Evident că tot acolo, dacă nu cumva marii bogătaşi ai lumii nu şi-au cumpărat locuri în rai. Totul e posibil. Până la urmă, tot săracii vor ajunge în iad, şi acolo acţionează legile darwiniste. De mult mă întreb unde ar putea fi raiul. În care din cele o sută de miliarde de galaxii văzute în Univers? Şi cu ce viteză se ajunge acolo şi retur, eventual? Mă rog, rămâne să stabilească savanţii. În spiritul teoriei marxiste, recunosc şi că sunt împotriva tuturor societăţilor secrete, masoneriei etc.

Faptul că sunt de acord şi acum cu multe idei şi practici din comunism înseamnă să fiu sincer şi obiectiv cu propria mea conştiinţă, care în principal a fost anticomunistă. Dar multe principii le-am asimilat, după cum s-a văzut, poate că nu în virtutea învăţăturii marxiste. Iată, spre exemplu, instituţia familiei. Legile de atunci erau destul de dure în privinţa divorţului, mai ales când era vorba de copii. Sigur că Nicu Ceauşescu s-a divorţat repede. Partidul era foarte vigilent cu membrii lui, ca să nu vorbesc de activişti, de partid şi de stat, care nu puteau divorţa. O făceau pierzându-şi funcţia. Asta era valabil şi pentru securişti. Sigur că activiştii potlogari erau, unii, şi afemeiaţi. Totul mergea până era sesizat BOB de către unul din soţi. Aici partidul intervenea. Cel pus în discuţie nu scăpa uşor. Am asistat la o şedinţă de demascare, eram gazetar, a unui funcţionar de la consiliul popular judeţean, care avea o aventură cu o altă salariată, evident tânără şi fără familie. Aproape o zi a durat acea şedinţă de condamnare a celor doi eroi negativi. Sigur că s-au luat şi măsuri disciplinare şi administrative. Dar şi nemembrii de partid erau puşi în discuţia colectivelor de muncă. Sigur că erau şi atunci beţivi (sau nu), care-şi băteau nevestele, erau cazuri de adulter. Este iarăşi adevărat că uneori cei mai duri critici ai celor care încălcau morala socialistă erau activiştii potlogari şi afemeiaţi. Dar soţiile lor nu se plângeau. Tovarăşul prim-secretar Emil Bobu a fost cel mai ferm şi mai mare apărător al moralei proletare, cum se spunea prin 1950. Familiile muncitorilor erau cântate în poezii şi romane şi date drept exemplu păturii intelectualilor şi funcţionarilor. 

Ioan Pînzar