Războaiele fac victime. Refugiaţii polonezi din ‘39 (I)

Ca să ştim ce ne rezervă prezentul, chiar şi viitorul, ar fi bine dacă am învăţa ceva din trecut. În 1919, România Mare a primit peste 100.000 de refugiaţi polonezi. Peste doar 20 de ani, în 1939, a urmat încă un val estimat între 55.000-100.000, din care circa 30.000 de militari, cu tehnică de luptă. Urmează, oare, şi la noi, valul de refugiaţi islamişti care au speriat Europa?

La Suceava, pregătirile sunt deja în toi pentru desfăşurarea celei de-a XVIII-a ediţii a Zilelor Culturii Polone, organizate de Dom Polski. Aceeaşi societate culturală suceveană care i-a primit cu braţele deschise, cu 110 ani în urmă, în 1909, pe studenţii teologi bucureşteni care au vizitat pentru prima oară, înaintea studenţilor filologi, Ducatul Bucovinei. Suceava, Putna, Cernăuţii. Printre ei se afla şi Gheorghe Cotenescu, bunicul meu dâmboviţean, hirotonit ulterior preot în judeţul strămoşilor săi, în Muscelul haiducilor de odinioară. Şi al viitorilor “Haiduci” anticomunişti de la sfârşitul anilor ’40’, conduşi de un ofiţer al Armatei Regale Române. Locotenent-colonelul câmpulungean Gheorghe Arsenescu, cel capturat de Securitate, prin trădare, în 1960, apoi executat la Jilava, în 1962. Conducătorul celei mai longevive organizaţii de rezistenţă armată anticomunistă din Estul Europei. “Haiducii Muscelului”.

Ca un preambul al Zilelor Culturii Polone, muscelenii s-au gândit să realizeze un arc peste timp, peste munţi, peste graniţele artificiale impuse de comunişti în 1968, când judeţul istoric Muscel a trebuit să dispară de pe harta ţării, înglobat fiind în actualul judeţ Argeş. Văduvit de investiţii în dauna Piteştiului preferat de Ceauşeşti, Câmpulungul muscelean, prima capitală a Basarabilor, s-a resemnat să devină un oraş monoindustrial. Odată cu falimentarea uzinelor ARO, oraşul a intrat într-un declin din care nu-şi mai revine. Dar poate că a venit timpul să-şi găsească adevărata vocaţie: turismul, mai ales turismul conferinţelor şi simpozioanelor. Pentru că muscelenii, ca şi bucovinenii, sunt un neam, vorba lui Bruce Willis, “greu de învins”.

De ce un arc peste timp, munţi şi graniţe artificiale? Pentru că în Câmpulungul descălecătorului Negru-Vodă, a avut loc, la început de septembrie, leatul 2016, prima ediţie a unui Simpozion Internaţional. Cu oaspeţi veniţi de departe, din două ţări membre ale Uniunii Europene şi NATO, ţări care, împreună cu o Românie democratică, formează flancul de est al unei alianţe care încearcă, pe ultima sută de metri, să realizeze visul Mareşalului Pilsudski, Intermarium. O zonă-tampon, un cordon sanitar, de la Marea Baltică la Marea Neagră, între vestul european şi estul asiatic. Unirea face puterea. Adevărat, dar numai cu aliaţi corecţi şi cinstiţi.

Intitulat “Apel la memorie: victimele războaielor”, acest prim simpozion internaţional, dedicat în primul rând victimelor – militari şi civili – celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a desfăşurat la Câmpulung Muscel între 1 şi 3 septembrie 2016, principal organizator fiind Centrul de Cercetări Istorice "Preotul Gheorghe I. Cotenescu".

Joi, 1 septembrie, orele 12.00, în Sala de Festivităţi a Primăriei Municipiului Câmpulung Muscel, s-au regăsit circa 100 de persoane, printre care s-au numărat şi cei 20 de conferenţiari sosiţi din Lituania (1), Polonia (3) şi România (16 – diplomaţi, generali, profesori universitari şi secundari, istorici, arhivişti din Bucureşti, Câmpulung, Iaşi şi Drobeta-Turnu Severin).

Simpozionul a beneficiat de patronajul spiritual al Bisericii Ortodoxe Române, prin prezenţa mai mult decât binevoitoare a Înalt Preasfintiţului Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului (reprezentantul personal al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel), şi al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, prin mesajele de salut trimise de dl. ing. dr. Adrian-Alexandru Badea, preşedinte, şi a d-lui prof. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti, membrul secţiei de Istorie.

Dintre numeroasele mesaje de salut primite, selectăm doar câteva: dl. Preşedinte Klaus Werner Iohannis (sub semnătura d-lui Adrian Muraru, consilier prezidenţial), Preafericitul Părinte Daniel, d-na Otilia Sava, secretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale, dl. Lazăr Comăneanu, ministru de Externe, dl. academician Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, dl. prof. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, subordonat Academiei Române, dl. prof. univ. Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, dl. Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional al Istoriei României.

Evantaiul larg al acestor mesaje de salut se datorează, desigur, OMENIEI recunoscute a poporului român care a ştiut, întotdeauna, să ofere un liman celor aflaţi în suferinţă, pribegilor veniţi de peste mări şi ţări. O OMENIE care nu a ţinut seama de propria noastră sărăcie, de propriile noastre haine zdrenţuite. Precum grăia istoricul Nicolae Iorga imediat după agresiunile, aproape simultane, ale Germaniei naziste şi Uniunii Sovietice asupra Republicii Polonia, în septembrie 1939: “Noi avem, aşa zdrenţoşi, o afurisită putere de a răbda".

Simpozionul internaţional a inclus trei ample secţiuni ştiinţifice, dedicate refugiaţilor polonezi, contesei Livia de Dymsza Maiorescu (fiica lui Titu Maiorescu) şi legăturii dintre istoricul Nicolae Iorga şi preotul profesor dâmboviţeano-muscelean Gheorghe I. Cotenescu.

Evenimentul a fost organizat ireproşabil cu sprijinul Primăriei Câmpulung Muscel, Institutului Polonez din Bucureşti, Primăriei Dragoslavele şi Şcolii "Sfântul Iacob" din Câmpulung Muscel.

Am ştiut din prima clipă că prima sesiune ştiinţifică, intitulată “Refugiaţii polonezi. Tranzitul tezaurului şi patrimoniului naţional polonez”, va genera cel mai mare interes în oraşul şi în împrejurimile căruia au fost găzduiţi, iniţial, circa 1.000 de militari polonezi şi ulterior circa 300 de civili, cu familiile lor, inclusiv numeroşi copii. Nu de alta, dar la repatriere, în iulie 1945, Ştefan Stipinski, preşedintele Dom Polski din Câmpulung Muscel, a adresat muscelenilor un mesaj cald, cât se poate de grăitor: “Părăsind după şase ani de refugiu aspectuoasa Ţară Românească trimitem în numele grupei polonezilor din Câmpulung Muscel cele mai călduroase mulţumiri pentru binevoinţa şi grija care au avut faţă de noi toate autorităţile şi populaţia sa. Trăiască inimos poporul român şi veşnica prietenie româno-polonă”.

Polonezii nu uită nici faptul că pe teritoriul României Mari a supravieţuit o entitate statală poloneză, iar în Parlamentul nostru a existat – caz unic în Europa – un deputat polonez, atunci când Polonia fusese ştearsă din nou, pentru a câta oară, de pe hartă!

Sau despre atenţia cu totul specială de care s-au bucurat Preşedintele Moscicki, ministrul de Externe Beck, ceilalţi membri ai guvernului, parlamentarii, înalţii funcţionari de stat, militarii superiori şi inferiori, în frunte cu Mareşalul Rydz-Smigly, găzduit nu mai puţin de 14 luni la Reşedinţa Patriarhală din comuna Dragoslavele (septembrie 1939-1940). Să nu uităm nici tezaurul polonez, care, prin bunăvoinţa Primului-Ministru Armand Călinescu şi prin protecţia asigurată de Armată şi Jandarmerie, a tranzitat în 18 ore teritoriul României Mari, cu mai puţin de 12 ore înainte ca Armata Roşie să atace Polonia, mişeleşte, în baza Acordului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova la 23 august 1939, intenţionând capturarea tezaurului prin agenţii NKVD infiltraţi anterior în zona graniţei polono-române. Polonezii n-au păţit-o ca noi, în 1917. Tezaurul lor a “evadat” din Constanţa, intact, la bordul petrolierului britanic Eocene, pe ruta Siria, Franţa, Canada. De acolo s-a întors acasă, împreună cu cele circa 3 tone de aur lăsate, provizoriu, în tezaurul Băncii Naţionale a României, returnat în întregime în 1947.

Radu Petrescu-Muscel, membru SSIR, ARIP, UZPR

Bucureşti, 06.09.2016