Unul dintre inventatorii medicamentului Polidin, dr. Sylvia Hoişie, este un medic născut în Câmpulung Moldovenesc

Unul dintre cele mai cunoscute medicamente româneşti a fost Polidinul, un stimulator al imunităţii utilizat zeci de ani de milioane de români pentru tratarea infecţiilor respiratorii, naso-faringiene şi chiar ginecologice.

La fel de cunoscut este şi că dezinteresul statului pentru modernizarea liniei de producţie şi obligarea cercetătorilor să folosească ingrediente de import au scos Polidinul în 2010 definitiv de pe piaţă, la fel ca şi filiala din Iaşi a Institutului Cantacuzino, unde era produs.

Ceea ce este mai puţin cunoscut este că unul dintre cercetătorii care au inventat şi brevetat Polidinul este un medic originar din Câmpulung Moldovenesc, dr. Sylvia Hoişie.  

Inventatorii Polidinului şi-au injectat produsul pentru a fi siguri că nu este nociv

Am cunoscut-o pe dr. Hoişie în apartamentul ei din Iaşi, într-un bloc din cartierul Tătăraşi. Cu eleganţa specifică minţilor strălucite, ne-a spus povestea celor 89 de ani de viaţă, din care 61 dedicaţi medicinii şi cercetării.

De la cea căreia la Cantacuzino, unde a lucrat neîntrerupt din 1952 până la pensionarea din 2003, i se spunea ”doamna doctor Polidin”, am aflat istoria Polidinului şi a altor preparate biologice care au fost fabricate aici, dar n-am găsit un răspuns la întrebările de ce acum cumpărăm, de exemplu,  vaccin anti-tetanic (anatoxină tetanică) cu aproximativ 50 de lei şi de ce a murit institutul care îl producea şi îl vindea cu 3,96 de lei doza.

Filiala Cantacuzino de la Iaşi s-a înfiinţat în 1951, iar primul director a fost bacteriologul Petre Condrea, fost elev al microbiologului Ion Cantacuzino. Profesorul Condrea a fost un cercetător cunoscut pentru studiile sale privind anatoxina tetanică şi tularemia. Pentru cercetarea şi obţinerea Polidinului s-a lucrat concomitent la Iaşi şi Bucureşti, folosindu-se ingrediente autohtone. ”Eficacitatea preparatului obţinut am testat-o pe şoareci şi iepuri. Studiile clinice au fost făcute în unele colectivităţi, cu aprobarea necesară. Ca să fim siguri că nu este nociv, fiecare dintre noi s-a injectat. Acum ar fi de râs să faci aşa ceva. În 1964 am primit titlul de inovator şi Polidinul a fost admis de Laboratorul de Control al Medicamentului şi a început să fie folosit pentru populaţie în combaterea răcelii, infecţiilor respiratorii, chiar şi a alergiilor. Putea fi folosit şi profilactic, ca vaccin, în sezonul rece sau primăvara. Am început cu zece fiole şi am ajuns la 15 milioane de fiole pe an”, ne-a povestit dr. Hoişie.

Activitatea de cercetare nu s-a oprit la Polidin. La filiala din Iaşi a institutului s-au cercetat şi produs şi alţi imunomodulatori - IBC 10 pentru alergii, Orostim, Aerodin şi Bronhodin, precum şi Zoodin – pentru stimularea imunităţii la bovine, produse care nu se mai făceau nicăieri altundeva. Anatoxina tetanică – anastoxina tetanică se producea numai în Iaşi. În 1970 s-a fabricat aici şi vaccin antiholeric. Doi medici din partea OMS au făcut stagii de 6 luni la institut, pentru anatoxină tetanică şi Polidin.

După anul 2000, cercetătorii de la Iaşi au fost obligaţi să folosească ingredientele din import

Erau preparate cu ingrediente şi microbi autohtoni şi erau ieftine, accesibile oricui. ”În 1968 am fost la Institutul Pasteur, la Paris. Condiţiile erau aceleaşi ca la noi. În '70 ei au făcut saltul tehnologic, noi am rămas tot acolo, dar am obţinut maşini semiautomate de înfiolare. Aveam invenţiile înregistrate şi admise de laboratorul de control al medicamentului. Nu costau mult şi n-am avut niciodată reclamaţii. Erau trei controale făcute pe fluxul produsului, nu am avut niciodată probleme sau incidente. Toate cercetările noastre în privinţa eficacităţii preparatelor, efectuate la Iaşi, au fost publicate în reviste de specialitate din ţară”, afirmă medicul.

În 1990 au cumpărat şi aparate de ştanţare pentru fiole. Părea că începe o nouă eră spre progres. Producţia mergea bine, milioane de fiole plecau anual spre cei care aveau nevoie. Până în 2000, când Ministerul Sănătăţii şi forul tutelar de la Bucureşti le-au spus că trebuie să se modernizeze.

Termenul era până în 2007, apoi l-au prelungit până în 2010.

”Noi lucram doar cu produse româneşti, numai că fenolul românesc aproape nu mai exista, la abator nu se mai putea recolta bila de la animale, că nu era conform cu standardele europene”, ne spune dr. Hoişie zâmbind amar. ”După 2000 ne-au obligat să cumpărăm fenolul şi bila din străinătate. Bilă uscată. Și am început să avem primele rebuturi. N-a mai mers aşa bine, au dat în cap Polidinului. Soluţia nu mai era limpede, se colora în roz. Nu ne dădeam seama de ce. În 2000 am făcut şi un laborator de analize şi pentru autovaccin, încercând să mai salvăm ceva, dar totul a mers pe invers. Nici Bucureştiul n-a vrut să reuşim. Atunci nu s-au gândit că şi ei vor avea aceeaşi soartă. În 2010 a fost ultimul lot de producţie, iar în 2012 a murit complet”, rememorează cu tristeţe dr. Hoişie.

Activitatea de fabricaţie la filiala din Iaşi a Institutului Cantacuzino, care a adus încasări între 50 şi 80 de miliarde de lei vechi anual de-a lungul istoriei sale, a fost suspendată din data de 8 februarie 2010, de Guvernul Boc. Autorizaţia de funcţionare a expirat în decembrie 2009, iar conducerea Institutului Cantacuzino, de la Bucureşti, nu a mai solicitat reînnoirea acesteia. Motivul - nerespectarea standardelor farmaceutice europene, cuprinse în regulile de Buna Practică de Fabricaţie (Good Manufacturing Practice – GMP), lucru deloc surprinzător, în lipsa unor investiţii pentru modernizare. Din încasările din vânzarea produselor fabricate la Iaşi nu s-a întors nimic pentru retehnologizare. În mai 2011, Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” a redobândit licenţa de fabricare a Polidinului, însă nu l-a mai produs nimeni.

Orice activitate de producţie la Iaşi a fost sistată, iar salariaţii au ajuns în şomaj definitiv sau tehnic.

Mergem cu dr. Sylvia Hoişie să ne arate locurile în care a înflorit ştiinţa românească. Pe strada din  spatele Spitalului Parhon oprim în faţa unei clădiri vizibil părăsită. Porţile sunt închise, iarba creşte înaltă pe alei şi când ne apropiem un paznic vine degrabă să ne ia la întrebări. Medicul refuză să coboare din maşină: ”Iertaţi-mă, nu pot. Nu pot şi nu vreau să văd ce au făcut, cum au distrus atâţia ani de muncă”.

Din apreciata premiantă a clasei a devenit jidaucă indezirabilă

Deşi în copilărie şi adolescenţă nu a visat vreodată să urmeze medicina, astăzi nu are nici un regret pentru că a făcut-o. Pe când era o puştoaică fără griji în Câmpulung Moldovenesc îşi dorea să devină profesoară. Crescută cu multă dragoste, într-o familie nu foarte bogată, Sylvia a mers la şcoala primară din oraş, la fel ca şi sora ei mai mare şi ca majoritatea copiilor din Câmpulung. La gimnaziu la fel. Familia Korber era de trei generaţii în Câmpulung Moldovenesc.

În 1940, când Sylvia era în clasa a III-a gimnazială, a constatat cu stupoare că este privită altfel, că eleva premiantă apreciată de profesori şi colegi a devenit paria clasei şi a fost aşezată în ultima bancă, la fel ca alte două fete, şi separate printr-o bancă goală de ceilalţi. ”Jidauce” au aflat că sunt. ”Când am fost dată afară din şcoală am fost fericită. Nu mai aveam parte de cuvinte urâte, de jigniri şi înjurături. Am continuat să învăţ acasă”, povesteşte cu voce egală Sylvia.

În data de 12 octombrie, una din duminicile anului 1941, a început deportarea evreilor din Câmpulung Moldovenesc. Bătrâni, tineri, copii, sănătoşi sau abia târându-se pe picioare au pornit spre gara de est, de unde au fost îmbarcaţi în vagoane pentru vite şi trimişi pe un drum care pentru mulţi a fost fără întoarcere. Foştii vecini, colegi de şcoală, unii consideraţi chiar prieteni, au dat iama în casele celor deveniţi brusc indezirabili, pe care le-au deposedat de bunuri fără nici o milă. ”Asta e cea mai dureroasă amintire. Mai presus de foamea, frigul şi bolile îndurate în Transnistria, a fost durerea provocată de vecini, de colegi, de cei de lângă noi, pentru care am devenit jidanii care trebuiau îndepărtaţi”.

Printre zăbrelele trenului care îi ducea către Nistru ultima imagine văzută din Câmpulung a fost acoperişul impunătoarei biserici ortodoxe, cu acoperişul şi geamurile puse de tinichigiul şi sticlarul Korber, tatăl ei. Înainte de a trece Nistrul, jandarmii le-au luat toate actele: ”Am devenit nimeni”.

Trei ani a stat familia Korber în Transnistria, în ghetoul de la Djurin, până în iunie 1944. ”Tata s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, sora mea a avut 6 luni hepatită, eu eram plină de furuncule, din cauza mizeriei. Am furat lemne iarna, ca să ne putem încălzi. Am lucrat la colhoz pentru o farfurie de linte şi ca să aduc vreo câţiva cartofi acasă. Am supravieţuit. Noi. Bunicii au murit la Moghilev, nu le-am găsit mormântul. Probabil sunt îngropaţi în groapa comună”.

Au avut noroc de o familie de ucraineni, care i-a adăpostit fără să le ceară bani. I-au răsplătit cu ce au avut, cu ore de engleză pentru fiul lor, de 8 ani. Au scăpat şi s-au întors în România, la bunicii din Botoşani: ”Era început de vară, mama purta un palton negru cu blană la gât şi era încălţată cu sandale de sfoară cu tălpi de lemn. Eu aveam o rochie veche, decolorată, sandale de sfoară şi un coş de nuiele în care erau o bucată de pâine uscată şi un rest de mămăligă”.

”Primul lucru când m-am întors, am vrut să învăţ”

La Câmpulung nu mai aveau nimic, totul a fost jefuit: ”Primul lucru când m-am întors, am vrut să învăţ. N-am vrut medicină, dar am imitat-o pe sora mea. Am dat admitere la medicină şi am intrat. N-am avut nici cantină, nici cămin, mi s-a spus cu bunicii au fost chiaburi, deşi muriseră. În 1948 era să fiu exclusă din PCR. Abia la şedinţă am spus că am fost în Transnistria. Singurul ajutor primit ca fost deportat a fost o periuţă de dinţi”.

În 1949 s-a căsătorit cu un medicinist, Beno Hoişie, care a absolvit institutul de medicină militară. Doi ani mai târziu, l-a avut pe Andrei, astăzi germanist şi profesor al universităţii din Iaşi.

Ne spune că medicină a învăţat cu adevărat ca intern în anul V, la Contagioase. Era plin de poliomielită, febră tifoidă şi tifos exantematic. ”Eram doi interni şi trei medici într-un spital mare. Am învăţat enorm de la un agent sanitar. Făceam gărzi la trei zile, era epuizant.

În 1952 am absolvit şi am mers la institut. Toţi erau tineri, 25-26 de ani, plini de elan. Am avut şansa să lucrez cu profesorul Condrea, care era specialist în anatoxina antitetanică. El a izolat şi tulpina care provoacă tularemia, folosită în războiul biologic. Apoi a venit dr. Pencea. Am progresat odată cu institutul, până la cercetător ştiinţific gradul II, echivalent cu conferenţiar. Nu-mi pare rău nici un moment că am ales cercetarea. Din 1952 până în 2003 nu am schimbat locul de muncă niciodată. Familia mea era mai mult acolo decât acasă”, povesteşte Sylvia Hoişie şi ne enumeră un lung şir de colegi - chimişti şi medici - Cornelia Popescu, dr. Mihaela Georgescu, Ecaterina Grigoraş, Silvia Uliciuc, Olivia Ionescu, Virginia Oiţă, Magda Chiosac, Filipescu, Elena Rang, Cătălina Lupuşoru.

Din 2003 până în 2013 a lucrat într-un laborator particular. Ne mai spune că atâta timp cât a lucrat n-a avut nici un fel de probleme de sănătate. ”Cum am ieşit din laborator am început să am tot felul de boli”, râde medicul, cu sclipiri de soare în ochii ca marea.

La 86 de ani, a revenit pentru prima dată unde a fost ghetoul în care a fost deportată la 14 ani

N-a vrut niciodată să emigreze. Ne spune că n-ar mai fi putut să suporte încă o plecare. În 2013 a fost la Djurin. A căutat pompa unde evreii aveau voie să meargă o dată pe zi după apă şi căsuţa în care a stat într-o cameră cu alte 26 de persoane. A recunoscut-o după beci, e încă acolo. L-a găsit şi pe Mişka, fiul familiei Zabarata, care i-a adăpostit. ”Mişka şi-a adus perfect aminte de noi, de tata, geamgiul îndemânatec, de sora mea Mirjam, cea care-i dădea lui şi surorii Halea lecţii de engleză. Ne-a povestit despre tatăl lui, Grişa, care a murit la vârsta de 96 de ani. Primise din partea statului Israel titlul de <Drept al popoarelor>, dovadă că nu doar pe noi ne-a ocrotit. A fost o mare încercare pentru mine că am putut la vârsta mea să mai ajung odată în ghetoul pe care l-am urât din tot sufletul. Cred că am făcut bine, căci pentru mine călătoria a constituit un fel de exorcizare, prin care amintirile nu vor mai fi apăsătoare şi torturante”, mărturiseşte Sylvia Hoişie.

Povestea ei şi a familiei Korber din Câmpulung Moldovenesc a fost sursă de inspiraţie pentru cunoscutul scriitor ieşean Cătălin Mihuleac, în cel mai recent volum al său ”Ultima ţigară a lui Fondane”. Trei dintre cele 13 micro-romane care formează ”Ultima ţigară... ” au ca temă deportarea evreilor din Bucovina: ”Decât o zi vultur, mai bine o viaţă întreagă cioară”, ”Balada păduchelui” şi ”Telegrame din Cernăuţi”. În balansul nebunesc între tristeţe şi umor al scrierilor sale, Mihuleac surprinde perfect şi imaginea care a urmărit-o pe Sylvia toată viaţa - cea a oamenilor lângă care ai copilărit, pe care i-ai iubit şi ai crezut că-i cunoşti, care pot deveni aproape instantaneu cei care te batjocoresc, te rănesc şi te omoară, încredinţaţi că o fac pentru o cauză dreaptă.

Deportările din Transnistria

Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia). Doar circa o treime a supravieţuit anului 1943. În 1942, peste 5.000 de persoane au fost transferate ca forţă de muncă (preponderent la construcţia drumurilor) autorităţilor germane din Ucraina de dincolo de Bug, aflată sub ocupaţie. Starea deportaţilor era precară, sufereau de epidemii, erau maltrataţi şi puşi la muncă forţată. Cercetările de până acum au arătat că 22% dintre deportaţi erau copii. În toamna anului 1943, în Transnistria au fost lăsaţi să moară de frig şi de boli 20.000 de copii sub 18 ani. Tot prin deportări în Transnistria, Guvernul Antonescu a vrut să „curăţe” ţara şi de romi. Conform raportului final realizat de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, 25.000 de romi au fost deportaţi de autorităţile române, iar 11.000 dintre aceştia au murit.