Amintiri din Comunism

Să fi rămas în subconştientul meu acea aversiune faţă de imperialismul american, încă din copilărie? Aşa m-a învăţat partidul? Nu. Evident, şcolile n-au avut nici un fel de efect asupra conştiinţei mele, care era influenţată de Dostoievski şi Tolstoi, de Gogol şi Balzac, de Flaubert şi ceilalţi clasici ai literaturii universale, pe care-i citeam pe la 20 de ani în camerele fără foc pe unde am dormit vreo 5 ani. Săracul nu-l iubeşte pe cel bogat, dar ar vrea cred să-l vadă spânzurat, vorba ţăranului român. Dar nici bogaţilor nu le pasă de săraci. Pot crăpa toţi, cum spunea un erou de film, evident american. Filmele italiene de după război, neorealiste, au contribuit cu siguranţă la educaţia mea.

Mă obsedează şi tot revin la greşeala istorică a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, referitoare la viitorul iubitului nostru popor. De ce nu a stat tot timpul la vânătoare, vara şi iarna, singura lui mare pasiune? De băut nu bea, de fumat nu fuma, era un familist şi un părinte model pentru copiii lui şi pentru întreaga noastră naţiune, liberă şi independentă. Ar fi murit de una din bolile bătrâneţii, în patul lui. De ce nu a lăsat urmaşilor săi preşedinţi şi premieri să facă toate canalele şi metrourile, de ce nu a lăsat Bucureştiul în pace, de ce a făcut cu sudoarea poporului totul, în afara armei nucleare? Şi aici a greşit. Trebuia să facă arme nucleare şi rachete intercontinentale, să mai aibă imperialiştii americani un adversar credibil. Puteam deveni a patra, a cincea sau a şasea putere nucleară mondială. Răposatul tovarăş şi prieten al lui din Coreea de Nord, prin ilustrul său fiu, a construit bomba nucleară, fără zecile de mari savanţi geniali din toată Europa pe care i-au folosit americanii în 1940-1945. Ei, americanii, nu aveau niciunul. Wernher von Braun, tânărul savant al lui Hitler, care a construit primele rachete balistice, a fost şi cel care a construit celebrele rachete Apollo, care i-au dus pe americani pe lună. Cu V2 von Braun a distrus o bună parte din Londra. Englezii l-ar fi tăiat în bucăţele cu lama de ras, dar pe americani i-a cam durut în cot de Londra lor. Ei aveau nevoie de toţi savanţii din Europa. Au avut inovatori sau inventatori celebri, ca Edison sau Bell, dar savanţi nu, de la bătrânul Franklin, cel cu paratrăsnetul. Războiul rece a impulsionat ştiinţa americană, savanţii lor făcând descoperiri fundamentale.

Nici preşedintele Ceauşescu, nici tovarăşul Bobu, nici chiar tovarăşul Panaitiu de la Suceava nu cred că erau atei convinşi. De fapt, ei ştiau că nu trebuie să mergi la biserică, eventual doar pe ascuns, dar în general activiştii făceau sărbătorile creştine acasă. Erau unii nu atât atei, cât comunişti dedicaţi cauzei. Dacă partidul spunea că nu există dumnezeu, nu există! „Să terminăm, tovarăşi, cu misticismul, ce dracu, suntem babe?“, spunea uneori dojenitor unor activişti care-şi botezau copiii cu preot tovarăşul secretar Panaitiu. Dar partidul avea nevoie de preoţi, care unii erau chiar atei, alţii potlogari ca orice potlogari.

Să mai stăruim asupra grijii lui Ceauşescu pentru viitorul României socialiste. Ideea metroului în Bucureşti era veche. Încă de pe la 1870. Dar politicienii de atunci şi de mai târziu au tot amânat această lucrare. Sigur că Bucureştiul nu avea populaţia mare ca în anii 1980 şi nici fabrici unde să meargă muncitorii. Dar Ceauşescu putea să-i lase pe bucureşteni să meargă cu tramvaiele şi autobuzele. Trebuiau mărite parcurile de maşini, încât să nu mai fie celebrele înghesuieli şi cozi. Dar pe el l-a îmboldit diavolul să facă metrou şi Casa Poporului şi alte proiecte mari, plus plata datoriei externe. Şi atunci a început criza alimentară, o semifoamete generalizată. Dacă Carol I, I. C. Brătianu, Ferdinand şi alţii au statui, sau aveau, şi străzi cu numele lor, cu ce s-a ales fiul iubit al poporului? Cu AK47, făcut la Cugir după licenţă sovietică. Aşa a păţit şi împăratul detestat de francezi, Napoleon al III-lea, fără să fie însă împuşcat. Şi el a dus războaie, majoritatea le-a câştigat, dar a fost învins la Sedan de prusaci. Cine l-a trimis acolo să se predea cu toată armata? Evident, tot diavolul. Napoleon al III-lea a modernizat magistral Parisul cu arhitectul Hausman, care are o stradă a lui. Napoleon al III-lea nu are nimic, palatul Tuilleries a fost ars, acolo stătuse şi Napoleon I. Drama oamenilor politici vine atunci când nu mai pot de grija viitorului poporului. Am pomenit de costumul de vânătoare al cârmaciului. La noi un primar de oraş purta permanent un costum identic. Activistul de atunci e şi acum activistul unui partid.

Şansa lui Ceauşescu de a da mâncare şi băutură poporului, din belşug, era să nu facă nimic. Cât mai puţine fabrici şi uzine, canale etc. Dacă a ratat industria informatică, deşi o începuse, trebuia să se axeze pe industria nucleară. Aveam şi o fabrică de apă grea, uraniu din belşug, savanţi şi specialişti români, nu precum americanii în timpul războiului. Şi datoria externă trebuia lăsată urmaşilor, adică activiştilor lui prea-iubiţi. Gheorghiu-Dej, se ştie, era mai realist şi mai ponderat. Deşi prin 1956 încă se dădea pâine la cartelă, dar după 1960 alimentarele erau pline cu produse diverse. Roţile mari de caşcaval şi şvaiţer stăteau în rafturi cu sutele. Erau ceruite şi rezistau mult. Până la urmă, Gheorghiu-Dej a avut peste 30 de ani o stradă, un bulevard (fostă 6 martie, fostă Elisabeta), un oraş şi un loc în mausoleul din actualul parc Carol. Şi institutul politehnic s-a numit mulţi ani Gh. Gheorghiu-Dej. Politicienii de azi au învăţat lecţia şi nu fac nici ei nimic. Un primar faimos al Bucureştiului din perioada interbelică are din nou bulevardul lui: Pake Protopopescu. A făcut el vreo bucăţică de metrou? Nici vorbă.

Dar să-l las în cazanul cu smoală din iad pe fostul nostru conducător şi să văd cum am rămas educat de partid. Cât de comunist am rămas, cum zice fiul meu. Ateu sau, mă rog, agnostic, sunt. Urăsc ca în copilărie şi adolescenţă capitalismul şi imperialismul anglo-american. Am repetat de mai multe ori, dar fluxul memoriei mă obligă să reiau unele conexiuni. Capitalismul românesc cum este acum sigur că ar necesita unele corecţii, adică multimilionarii în euro care s-au îmbogăţit prin jaf, pe sudoarea întregului nostru popor, ar trebui pedepsiţi: averile confiscate iar ei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Să apară primul miliardar în euro cam peste o sută de ani, după 2-3 generaţii care să facă afaceri cât de cât corecte.

Să vedem ce mai am eu din conştiinţa înaintată a omului nou crescut de partidul comunist. Dacă bolşevicii cominternişti, în cadrul luptei de clasă, au exterminat vechea clasă exploatatoare, o parte rezistând până în 1964, eu am rămas cu această idee din copilărie. Cred în lupta de clasă. După 1989, poporul român trebuia să aplice aceleaşi metode de distrugere fizică şi fostei clase exploatatoare a bolşevicilor. Trebuia să se interzică fiilor sau rudelor foştilor nomenclaturişti de partid şi de stat să ocupe funcţii politice şi, mai ales, să devină capitalişti. Stau şi mă gândesc serios ce mai moştenesc din educaţia socialistă din anii mei tineri. Democraţia capitalistă nu mă prea ajută pe mine acum. Când eram tânăr nu simţeam prea mult nevoia de democraţie. Vorbeam chiar mai multe decât acum, dar nu se putea publica nimic, evident.

Unul dintre obiectivele principale ale muncii politice de făurire a omului nou era condamnarea regimurilor monarhice, anacronice, duşmane şi ele ale poporului, depăşite de istorie, cu privilegii în urma exploatării omului de către om, adică a săracului de către rege. Aici sunt mai multe paradoxuri pentru anii 1950-1960-1970. Când am mers eu la şcoală monarhia fusese desfiinţată în RPR. La şcoală nimeni nu vorbea de regii României, dându-le numele. Copiii nu, dar cei adulţi înfundau puşcăria. Deci monarhia era tabu. Nu exista. Sigur că auzisem de regi, citisem în cărţile surorii mele de clasa a III-a, pe care n-a mai terminat-o, şi ale unor copii din vecini, care au învăţat prin 1945-1948. Dar, în rest, nimic, până la 18 ani, când am terminat şcoala de meserii din Suceava şi am făcut o excursie comună, clasa cu profesorii, în Bucegi. Şi am ajuns toţi şi la castelul Peleş. Nu ştiu ce ne-a spus o tovarăşă ghid, dar eu atunci am început să detest regii. Sigur că, freudian, în subconştient era copilăria mea desculţă aproape tot timpul anului, frigul şi foamea etc. Deja conştiinţa de clasă marxistă a acţionat. A rămas intactă şi s-a amplificat după lecturile privind marea revoluţie franceză, Robespierre, Danton etc. Ghilotinarea regelui, a nobililor şi clerului m-a umplut de bucurie. Acum, dacă s-ar întâmpla la fel într-o ţară, constat cu stupoare că aş reacţiona la fel. Adică aş fi un fel de regicid în sens freudian. Numai că eu am rămas aşa tot timpul glorios al comunismului, dar tovarăşul Nicolae Ceauşescu nu! El s-a plimbat şi s-a vizitat cu toţi regii din lume. Dacă eram în locul lui, n-aş fi făcut-o. Mă întâlneam doar cu oamenii politici capitalişti şi imperialişti. Şi uite ce descopăr acum, că de fapt eu eram şi sunt mai papă decât papa Ceauşescu, bolşevic totuşi autentic. Numai pentru că s-a plimbat cu regina Regatului Unit în 1978 în caleaşca regală ar fi fost trimis în iad direct de tovarăşul Gheorghiu-Dej. În fond, nici tovarăşii Brejnev, Kadar, Honecker nu s-au plimbat în caleşti regale.

Tovarăşul Ion Iliescu, primul nostru preşedinte capitalist, a avut dreptate să-l înfiereze pe Ceauşescu că a întinat valorile socialismului. Asta înainte de Târgovişte şi de AK47.

Multe au învăţat politicienii noştri capitalişti din greşelile celui mai iubit fiu al poporului român. În primul rând să-i doară în cot de viitorul poporului român. Acesta este un postulat fundamental. Istoria ne dă şi alte sinistre exemple de dictatori care s-au preocupat de viitorul popoarelor lor.