Festivalul Blues ConFusion, ediţia a VII-a. Între groaznic şi perfect

Din câte ştiu, Bobby Stroe, inima şi mai ales creierul Festivalului de Blues dedicat memoriei lui Fane Adumitroaie, ajuns în mod aproape inexplicabil la ediţia a VII-a (nu că Fane nu l-ar merita cu vârf şi îndesat, ci fiindcă blues-ul nu prea e frate cu românul), nu intenţiona iniţial să-l întindă pe 4 zile, dar cei care i-au forţat cumva mâna au fost chiar artiştii, care au ţinut să facă un promo deosebit, susţinând concerte gratuit în zilele premergătoare deschiderii oficiale. Lucrul este cu atât mai remarcabil cu cât pe nici unul din ei banii nu-l dau afară din casă şi demonstrează, cui încă nu ştie despre ce-i vorba, că în acest gen de muzică există cu adevărat solidaritate de breaslă şi dragoste pentru public. De altfel, s-a văzut mai bine ca niciodată că această superbă adunare anuală a celor care trăiesc din blues sau pentru blues arată chiar ca o mare familie, în care artişti şi public laolaltă cântă, vorbesc şi beau bere împreună, încătuşaţi de bună voie de blues, mama de necontestat a tot ceea ce înseamnă Muzică.

Prima seară: aproape groaznic

Miercuri, cam pe la ora la care aşteptam emoţionaţi (că înfriguraţi aveam să fim pe timpul cântării, când au fost cam vreo 6 grade!) primul spectacol gratuit, în incinta Universităţii, la Grădina Englezească, s-a pus de-o ploaie de sorginte aproape nordică, adusă, bănuiesc, chiar de cei care aveau să facă deschiderea: Joe Rusi, "norvegianul" nostru, împreună cu alţi doi norvegieni veritabili, îndrăgostiţi şi ei iremediabil de Suceava şi de Festival. De altfel, basistul mi-a spus în ultima seară că deja aşteaptă reîntoarcerea de la anul! Împreună cu ei, celălalt artizan al evenimentului, Rareş Totu, un soi de factotum, care pe lângă deja clasicizata-i măiestrie la chitară, a asigurat şi sunetul, atât fizic (că nu mai termina de descărcat aparatură!) cât şi tehnic, prestând ca sunetist (şi zău că s-a simţit, sound-ul fiind de o calitate vecină cu perfecţiunea) pe întreaga durată a evenimentului, dar şi copilul-minune al clapelor, Cosmin Farcaş. Cu toată vremea haină, cei vreo 50 - 60 de zgribuliţi ne-am simţit de-a dreptul privilegiaţi. Eu, încă mai mult, din moment ce Joe n-a uitat de "Oh, Well"-ul lui Fleetwood Mac, devenit aproape brand propriu. Şi zău că a sunat încă mai bine decât anul trecut!

Joi, pe "faleză": nebunie fără frontiere... de vârstă!

Al doilea concert gratuit a avut loc în plin centru, lângă Muzeul de Ştiinţele Naturii, vizavi de Oscar Wilde. Şi nici măcar aici n-am numărat mai mult de vreo 60 - 70 de oameni veniţi pentru blues.

Am să încep prin a spune că Bobby m-a făcut fericit când m-a rugat să prezint eu grupul din deschidere: Renove, avându-l drept leader pe Teo Cuşnir, ajuns la cei 12 ani deja un nume în blues, fiind prezent pentru a 3-a ediţie consecutiv pe scenă. Băieţii au cântat câteva clasice, dintre care "Johnny B. Goode" al lui Chuck Berry a sunat foarte bine. A urmat unul din momentele de vis ale ediţiei: Vali Răcilă cu vreo 5 sau 6 chitare (tot aia de tablă ne-a plăcut cel mai mult!) şi Raul Kusak cu cele... 25 - 30 de degete pe care le plimbă pe keyboards. N-are sens să detaliez: ştie toată lumea că le-am declarat ambilor iubire veşnică. Următorul urcat pe scenă a fost "austriacul" Marius Dobra (mamă, ce marfă de calitate am tot dat la export!), cel care anul trecut ne impresionase cu asupra de măsură. Anul ăsta, parcă şi mai şi, susţinut de cei doi norvegieni şi de Cosmin Farcaş. Nici n-a coborât bine, că locul a fost ocupat de Rareş Totu... şi de Jimi Hendrix, că doar ediţie fără "Voodoo Chile" nu există. Şi nici fără aplauzele "fără număr" pe care le-a meritat din plin. În sfârşit, ceea ce s-a dorit a fi capul de afiş: un trio care cânta de câteva săptămâni în formula Hanno Hofer (nu, nu se poate Festival fără Hanno!), Raul Kusak şi, în premieră pentru noi, un american (chestia cu exportul!) numit Liviu Pop şi despre care atât Bobby, cât şi Hanno îmi spuseseră numai de bine. Acum, după ce l-am şi văzut/auzit, l-am trecut pe lista mea de monumente în viaţă... pe care i-o doresc suficient de lungă cât să poată încânta câţi pământeni se poate, dar şi extratereştri, din rândul cărora e clar că provine!

Vineri, o zi nebună

Cică în cursul dimineţii, Joe Rusi a susţinut un Seminar de Blues la Liceul de Arte. Unde el ştie ce-o fi spus şi demonstrat, astfel că seara a debutat cu două grupuri de copiluţi coordonate de profesorul Rusi, prilej de mare bucurie pentru toată lumea prezentă, ideea fiind că blues-ul nu numai că nu moare, dar are şi viitor. Primii "grei" ai serii au fost The Story Tellers, adică Marcian Petrescu, cu mai puţine muzicuţe decât de obicei (mi-a explicat că la costumul de scenă nu se asorta tradiţionala-i cartuşieră încărcată de muzicuţe, şi îi dau dreptate) şi excelentul chitarist Florin Giuglea, care tocmai ce a terminat de înregistrat un album (cum, unde?, la Memphis şi Nashville!), recitalul lor purtându-ne pe malurile Mississippi-ului, chestie oarecum surprinzătoare, deoarece Marcian ne plimba de obicei pe ale Dâmboviţei. Aşteptat cu emoţie, fiindcă Bobby ne zăpăcise cu câtă reclamă îi făcuse, irlandezul Lee Hadley ne-a convins că Bobby de fapt ne minţise... în sensul că nu ne zisese cât trebuia! O apariţie absolut entuziasmantă, un entertainer perfect, amestecând blues cu funky, cu rock 'n' roll şi chiar cu... muzică uşoară, care a adus tot publicul lângă scenă, i-a pus la cântat pe toţi cei prezenţi (şi n-a tras nimeni chiulul!) şi s-a împrietenit înainte şi după recital cu fiecare din cei 500 - 600 de spectatori prezenţi. E momentul să fac această paranteză: a fost seara cu cei mai mulţi spectatori din toată istoria Festivalului, printre ei numărându-se şi italieni, olandezi, americani, ba şi vreo 20 de australieni, dintre care câţiva, cu care am stat de vorbă, mi-au spus că mai fuseseră pe la festivaluri, însă acesta li se pare perfect în toate privinţele, de la calitatea muzicii şi până la organizarea locului de desfăşurare. Aici trebuie aduse cuvenitele elogii lui Radu Bores, "vinovat" în egală măsură cu Bobby de reuşita deplină a evenimentului. În sfârşit, nemţii: Henrik Freischlader Trio. Nemţi care le au cu blues-ul!? Era întrebarea care ne-a măcinat pe toţi. Răspunsul a venit de pe scenă: le aveau! Ba chiar în exces, pot zice fără ezitare. De o virtuozitate dusă la extrem, fiecare din cei trei s-a dedat la solo-uri excepţionale, mai ales pe parcursul de vreo 31 de minute (!!) al ultimei piese, în care au trecut de la blues la hard şi la improvizaţii de free jazz absolut năucitoare.

Sâmbătă, final apoteotic

N-a fost mare surpriză să constat că eram parcă cu vreo 100 de oameni mai puţini decât în seara precedentă, vinovaţi fiind sfinţii Constantin şi Elena. Oricum, un Constantin (Gheorghe, ex-arbitrul, fan de blues şi rock şi prieten de-o viaţă) a lăsat propria-i petrecere baltă şi a venit să-l vadă pe Josh Smith! Iar cei care n-au ajuns, cu siguranţă au ce regreta tot restul vieţii. S-o luăm însă ordonat: primul a fost belgianul Tiny Legs Tim, un teenager, credeam eu. Nu. Deşi arată aşa, are peste 30 de ani. Şi mânuieşte chitara ca un iluzionist. A plăcut enorm, iar după cântare cred că a bătut recordul la selfie-uri, toate fetele prezente, ba şi destui băieţi, făcând realmente coadă. Mike Godoroja & The Blue Spirit au făcut ceea ce aşteptam mai toţi, adică ne-au adus din nou setul de piese Led Zeppelin, mai degrabă prelucrate decât preluate, încântându-i mai ales pe connaisseurs. Prilej cu care a trebuit să explic câtorva vecini, mult mai tineri, că asta-i "Moby Dick", astălaltă-i "Whole Lotta Love", şi tot aşa. Se făcuse deja friguţ când a urcat pe scenă ceea ce ştiam că va fi capul de afiş al întregului Festival, conform elogiilor nemăsurate cu care ni-l recomandase Bobby Stroe: chitaristul american Josh Smith. A fost suficient să atingă doar o dată chitara, că toţi ne-am bulucit spre scenă. Dincolo de orice discuţie, este cel mai bun chitarist din întreaga istorie a Festivalului, cei care am avut ocazia să-l vedem şi pe Lance Lopez în urmă cu vreo 6 ani întrebându-ne probabil încă multă vreme de acum înainte care din cei doi e totuşi vârful absolut. Josh a rupt realmente cele două chitare, cântând exclusiv piese proprii, majoritatea din ultimul său album (unde îl are drept "special guest" pe însuşi Joe Bonamassa! - mai e nevoie să zic şi altceva!?), solo-urile sale fiind realmente luminoase şi de o varietate copleşitoare, fie că era vorba de blues, baladă sau funky. Ne-a cerut voie să cânte şi un rock (zicea că "unul pe seară e permis"!!), noi i-am dat voie, iar el a dat-o într-un hard de ne-a făcut bucăţi! Ultima piesă am cântat-o cu toţii, drept pentru care azi sunt vreo 500 de răguşiţi în târg... şi care tot n-au aflat "Where Is My Baby"! La bis, a dat de-un Hendrix oarecum atipic, balada "Angel", din albumul "Cry of Love", dacă nu mă-nşeală memoria. Josh Smith, la prima lui apariţie în România, a fost realmente impresionant. Dar şi impresionat de felul în care a fost primit, înţeles şi apreciat. Sunt sigur că va povesti la el acasă, în L. A., despre felul extrem de plăcut în care a rămas "ConFused", după cum a declarat-o chiar pe scenă.

Concluzii

A fost de departe cea mai amplă, mai lungă, mai diversificată muzical dintre toate ediţiile Festivalului. Şi cea cu cei mai mulţi spectatori. Adunate, toate astea se pot rezuma la un singur cuvânt: Ex-cep-ţi-o-nal! Cu siguranţă că Fane a zâmbit Acolo şi şi-a mai spus o dată că dacă plecarea sa a produs aşa o chestie, atunci aproape că merită. Oricum, eu parcă mi-aş fi dorit mai mult ca Fane să fie încă aici. Sau chiar a fost? Că erau câteva zone mai întunecate, unde nu-ţi dădeai seama din prima cine-i pe acolo.