Orfan de mamă, părăsit de tată, un copil în vârstă de 8 ani şi-a găsit o familie la Centrul „Sf. Nicolae” din Suceava

Orfan de mamă, părăsit de tată, un copil în vârstă de 8 ani şi-a găsit adevărata familie la Centrul „Sf. Nicolae” din Suceava, casă administrată de Fundaţia FARA. Mic de înălţime, mai mic decât colegii de aceeaşi vârstă cu el, dar foarte vesel, prietenos, cu nişte ochi mari, albaştri, în care se citesc toate visurile unui copil cu aripile tăiate încă de când a păşit în această lume, Laurenţiu ne-a dat o lecţie de viaţă, ne-a predat în câteva minute un capitol din viaţa sa, presărată cu neajunsuri, dureri, dar şi speranţă. Cu inimioara bolnavă la propriu, dar frântă cu adevărat atunci când şi-a pierdut mama, la vârsta de 4 ani, Laurenţiu are puterea să zâmbească, să împartă bucurie celor din jur, să fie generos şi optimist într-o lume în care toţi se plâng de orice fără să treacă prin dramele unui copil orfan, abandonat, cu tulburări de sănătate şi sufleteşti poate ireversibile.

„La 3 ani nu vorbea, nu mergea la toaletă singur, nu mânca decât cu biberonul şi doar lichide”

Laurenţiu a fost adus la Casa „Sf. Nicolae” când avea 3 ani, în 2008, de bunica maternă, pentru că mama care i-a dat viaţă era foarte bolnavă, având o afecţiune gravă la inimă. Bunica trebuia să aibă grijă de fiica ei şi nu putea să se ocupe şi de nepoţel, de aceea a ales să-l încredinţeze personalului de la Casa „Sf. Nicolae” din Suceava. Carmen Netedu, director de programe al Fundaţiei FARA şi manager al Căminului „Sf. Nicolae”, ne-a povestit că bunica a avut încredere în Fundaţia FARA şi l-a dus aici pe Laurenţiu pentru a-i fi mai bine.

„Laurenţiu era foarte mic de statură, nu avea statura unui copil normal de 3 ani, nu vorbea, nu mergea la toaletă singur, nu mânca decât cu biberonul şi doar lichide. La intrarea în cămin, ca orice copil, a fost puțin timorat, nu era obişnuit să socializeze. I-a fost frică, pentru că bunica l-a lăsat într-un mediu necunoscut. Avea un comportament violent cu copiii și personalul centrului, avea tulburări de comportament. După mai bine de cinci ani în care a stat în centru, Laurenţiu a făcut progrese, încet, încet, dar progrese importante, consistente”, ne-a spus şefa Centrului Sf. Nicolae. 

Probleme cardiace grave, care necesită intervenţii chirurgicale repetate

La venirea în centru nu se ştia că Laurenţiu are probleme grave de sănătate. După ceva timp, s-a aflat de la medicul pediatru care s-a ocupat de copil înainte de a fi adus în centrul social de la Suceava că i se propusese un tratament şi o examinare mai atentă a inimii, dar mama copilului nu a acceptat că şi copilul ei ar putea fi bolnav la fel ca şi ea. În mai 2012, Laurențiu a suferit o operație la inimă la o clinică din Târgu Mureș. Pentru aceasta, Fundaţia FARA a organizat o strângere de fonduri specială în Marea Britanie. Laurențiu a fost însoțit în permanență de un angajat FARA pe perioada spitalizării și a refacerii. Copilul merge la control, la clinica din Târgu Mureș, o dată la şase luni, urmează un tratament medicamentos și un regim alimentar echilibrat, pentru luarea în greutate. Este condiție esențială pentru următoarea operație.

Copilul mai are nevoie de o intervenţie chirurgicală, pentru că problemele de sănătate nu s-au rezolvat complet. „Pe lângă problema cardiacă, Laurențiu mai duce o luptă, cea cu  tulburările de comportament, apărute ca efect al sindromului hiperkinetic cu care este diagnosticat. De aceea, merge săptămânal la Centrul <Emanuel> al Fundației FARA, unde lucrează cu un psiholog pe această problemă. Schimbările în bine la Laurenţiu s-au văzut încă de la început. La numai doi ani de la intrarea în centru, Laurențiu a făcut progrese substanțiale: mergea singur la toaletă, spunea poezii, mânca sănătos și corect, vorbea în propoziții și comunica cu personalul și copiii din centru”, ne-a povestit Carmen Netedu.

Înclinaţii spre desenul tehnic

Laurenţiu este acum elev în clasa a III-a, la Şcoala Gimnazială Nr. 1 Suceava. Are o viață echilibrată, e vizitat lunar de bunica lui și numește Casa „Sf. Nicolae” „acasă”.  Laurențiu este pasionat de trenuri, tiruri și taxiuri. Desenează foarte frumos, în special desen tehnic. De asemenea, construiește trenuri, camioane din figurine lego, în detaliu, reușește chiar să realizeze și modele destinate copiilor de peste 10 ani. E interesat mai mult de construirea modelelor decât de păstrarea lor ca jucării. Ține foarte mult la piesele pe care le are şi greu le împarte cu cineva.

Din ce ne-au povestit reprezentanţii Casei „Sf. Nicolae”, el îşi trăieşte pasiunea, colecţionează, desenează, face desen tehnic, proiectează case, trenuri în detaliu, cu rigla, metrouri, autobuze, cu detalii perfecte. Copilul are o înclinaţie creativă, un mod de a-şi găsi bucuria şi liniştea în astfel de activităţi. Este un copil foarte prietenos, dar păstrează o anumită distanţă faţă de cei din jur. Poți să te apropii de el, dar până la o anumită distanţă. Şi-a îmbunătăţit foarte mult comportamentul la şcoală, este mult mai atent, mai liniştit, dar au muncit foarte mult cu el atât educatorii din cămin, cât şi învăţătoarea. Când a venit prima dată în Casa „Sf. Nicolae”, Laurențiu vocifera foarte tare când îşi dorea ceva, acum își exprimă cursiv dorințele folosind argumente bine fondate. Este un copil deosebit, iubit atât de colegii din centru, cât şi de personalul care lucrează cu el.

„Dacă nu l-aş fi adus la Casa <Sf. Nicolae>, nu se ştie dacă Laurenţiu ar mai fi fost în viaţă”

Bunica lui Laurenţiu, pe care copilul o iubeşte foarte mult, nu are posibilităţi să-l crească, să-l ia în familia ei, şi recunoaşte că ea nu ar putea să-i ofere lui Laurenţiu ceea ce îi oferă FARA. De multe ori spune: „Dacă nu l-ş fi adus, când avea 3 ani, la Casa <Sf. Nicolae>, nu se ştie dacă Laurenţiu ar mai fi fost în viaţă, pentru că Fundaţia FARA are mare grijă de sănătatea lui”. Bunica recunoaşte că Laurenţiu are o viaţă mult mai bună la Centrul „Sf. Nicolae” şi nu ar putea să-i ofere la ea acasă ceea ce i se oferă aici, condiţiile fiind peste ceea ce oferă o familie de nivel mediu unui copil.

Fundația FARA le oferă celor 11 copii internaţi în acest centru, capacitatea maximă fiind de 12 locuri, cazare, masă, școlarizare, suport educațional prin educatorii căminului cu care efectuează temele, observare medicală de propriul medic pediatru al căminului, consiliere psihologică, activități de ocupare a timpului liber: activități creative, activități muzicale, vizionare de filme educative, jocuri de societate și excursii.

„Copiii pot să stea la noi până la 25 de ani, dacă ei continuă studiile. Până la 18 ani stau sigur. Îi pregătim pentru societate, încă de mici, de aceea, pe lângă şcoală, organizăm şi activităţi extraşcolare. Laurenţiu a progresat foarte bine pentru un copil cu astfel de probele de sănătate şi care a trecut prin astfel de traume. În afara abandonului, neglijenţei, bolilor, este şi mai mititel de statură decât colegii lui şi suferă din acest motiv. Mama lui Laurenţiu a decedat la un an după ce a fost internat în Casa <Sf. Nicolae>. A simţit suferinţa şi încă suferă că mama nu mai este. Orice copil are parte la noi de consiliere psihologică, dar copilul care pierde un părinte la o astfel de vârstă are nevoie de suport psihologic toată viaţa. Bunica îl vizitează o dată pe lună, vorbesc la telefon şi au o relaţie foarte bună. Asta îl ajută mult pe Laurenţiu să meargă mai departe, să spere la visurile lui, să devină șofer de tir, să își cumpere o căsuță în Cacica, unde să locuiască cu familia lui, soția și doi băieți. La asta speră”, ne-a mai povestit Carmen Netedu.

Prieteni de suferinţă, de speranţă

Dintre toți copiii din Casa „Sf. Nicolae”, Laurenţiu comunică cel mai bine cu Miruna, în vârstă de 9 ani, fetiţa fiind și cea mai apropiată ca vârstă. Miruna a fost adusă în Casa „Sf. Nicolae” de naşă, împreună cu frăţiorul ei, de la Iaşi. O poveste tristă. Are părinţi, dar la momentul când fraţii au fost aduşi la în centrul din Suceava erau divorţaţi, nu aveau o locuinţă. Naşa Mirunei are şi ea o familie şi nu poate să-i crească şi pe cei doi fraţi, aşa că i-a adus la centrul din Suceava. Mama Mirunei şi-a refăcut viaţa, dar după atâţia ani este foarte greu să-i reintegrezi pe copii în noua familie. Miruna este elevă în clasa a II-a, la Şcoala Gimnazială Nr. 1 Suceava. „Eu îi spun Laur şi mă înţeleg bine cu el. Ieşim afară, ne jucăm. Mi-e îmi place limba engleză. Știu că lui îi place să deseneze tiruri. Ne place să mergem în excursii”, ne-a povestit Miruna.

Pasiuni, talent, proiecţii pentru viitor

Laurenţiu ne-a spus că îi place mult cum este construită Casa „Sf. Nicolae”, dar mai ales doamnele care au grijă de el, „şi mă iubesc”. Primul lucru pe care ni l-a arătat atunci când ne-a invitat în camera sa a fost „capela”, „o mică capelă... am inventat-o eu mai demult, pentru că mi-a plăcut”, adică mai multe iconiţe, pe care le-a aşezat pe pervazul geamului. Este locul de rugăciune al copilului. Apoi ne-a arătat care sunt jucăriile lui preferate, jocurile lego, un tren făcut din figurine lego.

„Îmi place să desenez, mai ales tiruri, după imaginaţia mea. Eu aş vrea să mă fac tirist, dar doamnele au spus să mă fac desenator. Îmi place să vizitez mai multe ţări, să mă plimb cu vaporul, îmi plac tirurile, îmi place să merg cu trenul şi desenez trenuri din Japonia. Mi-ar plăcea să am un tren electric sau un tir Scania”, ne-a povestit Laurenţiu, din universul în care trăieşte, din camera sa care înseamnă „acasă”.

Îşi păstrează îngerul păzitor... în dulap

Lacrimile îi umezesc ochii de un albastru infinit atunci când vorbeşte de mama lui, de bunică. Mereu va fi aşa. „Bunica mea vine şi mă vizitează. O iubesc foarte mult. Mi-aş fi dorit să fie şi mama, dar nu se mai poate. Ea a murit... Şi eu am fost operat la inimă, pentru că aveam cinci găuri... Şi mama mea a murit, pentru că avea şase găuri la inimă”, este destăinuirea sfâşietoare a micului desenator.

O tăcere adâncă, pe care nu poţi să o „atingi” nici măcar cu un cuvânt de încurajare. Este durerea lui, a unui copil mărunţel, care, surprinzător, şi-a ascuns „îngerul” în dulap. Da. Nu sunt vorbe goale. „În dulap, pe uşă, am o poză cu ea, şi o poezie. Bunica mi-a dat poezia şi eu am scris-o: <Mamă dragă, te iubesc! / Nu mă bate când greşesc, / Că sunt mic, neastâmpărat. / Nu-mi dau seama de ce fac, / Îţi aduci aminte bine / Când erai şi tu ca mine? / Multe pozne mai făceai / Cu bunica te certai.>”, ne-a spus Laurenţiu, care are încredere că mama lui este şi îngerul lui păzitor, la care se roagă mereu. „Mă rog la mama. Visul meu este să fiu şofer de tir şi să fiu sănătos. Îmi doresc tare mult, şi să mi se îndeplinească foarte multe visuri: să merg cu un vapor, cu Titanicul, să văd marea. Îmi doresc să am o familie, o soţie şi doi copii. Aş avea grijă de copiii mei. I-aş duce la mall, le-aş cumpăra tot ce îşi doresc ei. Bunica mi-a promis că atunci când voi împlini 14 ani îmi va cumpăra un laptop”, ne-a mai destăinuit copilul.

El lăcrimează şi din alt motiv: „Eu am un tată, dar tatăl meu a venit o dată şi de atunci nu a mai venit. Mi-aş dori mult să vină. Când îmi amintesc de mami sunt trist, lăcrimez... Plâng pentru ea, dar şi atunci când ascult o anumită muzică...”

Carmen Netedu ne-a mai spus că sunt multe lucruri cu care impresionează Laurenţiu, inclusiv prin sensibilitatea şi bunătatea lui. „Cred că cel mai mult m-a impresionat când și-a exprimat dorul pentru o doamnă educatoare din cămin. Când l-am întrebat de ce îi este dor, a răspuns: <pentru că o consider ca o mamă, pentru că ea e aceea care se chinuia cu mine la Târgu Mureș>. Laurențiu adoră să primească cadouri, iar cel mai mult îl întristează oamenii bolnavi”, a completat şefa Centrului „Sf. Nicolae”, susţinut de Fundaţia FARA.