Printează articolul
Trimite e-mail
Premianţii Galei “Top 10 Suceveni” – ediţia 2015
Câteva secunde. Atât. Nu e nevoie de mai mult pentru ca o nenorocire să îţi schimbe definitiv viaţa. Şi se poate întâmpla oricând. Peste câteva ore, mâine, poimâine…
Lui Ciprian i s-a întâmplat în vara lui 2006. Avea 21 de ani, era student în anul III, la Suceava, şi într-o zi de august mergea spre litoral cu prietenii, cu două maşini. La un moment dat, unul dintre autoturisme l-a acroşat pe celălalt, în urma unei depăşiri imprudente, iar Ciprian, care îşi schimbase locul cu doar câteva minute înainte, a fost singurul grav rănit.
Totul, în câteva secunde.
„Ţin minte că m-am trezit la un moment dat la spital şi vedeam aşa cum trec nişte lumini deasupra, de la neoane probabil, era o asistentă şi a văzut: <O deschis ochii, o deschis ochii!>“, îşi începe povestea Ciprian Pânzariu.
După luni întregi de stat prin spitale, a fost adus acasă, paralizat aproape complet, în micuţul apartament al mamei sale, situat la etajul I al unui bloc din centrul municipiului Suceava.
Mama, Angela Bursuc, l-a crescut singură, după ce tatăl lui Ciprian i-a părăsit.
Grav bolnavă şi ea, diagnosticată de mai mulţi ani cu o maladie necruțătoare, femeia şi-a văzut singurul ei copil, speranţa vieţii ei şi aşa chinuite, zăcând neputincios la pat.
„Apoi vedeam pe zi ce trece cum ea îşi pierde puterile şi devine tot mai grav, se accentua boala şi eu nu puteam să fac absolut nimica, stând în pat“, continuă Ciprian.
Ultima dorinţă a mamei, găsită într-un filmuleţ din arhiva Monitorului
Ce poate fi mai cumplit pe lume pentru o mamă decât să ştie că nu poate să-şi ajute cu nimic fiul grav bolnav? Ce poate fi mai îngrozitor pentru un copil decât să fie la trei metri de mama sa, să ştie că suferă şi să nu poată să-i ducă nici măcar o cană cu apă?
„Mai pe la urmă, când s-a îmbolnăvit mai tare, plângea noaptea sau s-a mai întâmplat de câteva ori să cadă pe aicea și plângea, nu se putea ridica“, îşi aminteşte cu ochii înlăcrimaţi Ciprian.
În primăvara lui 2011, mama lui s-a stins. În arhiva Monitorului de Suceava am găsit un filmuleţ făcut în octombrie 2010. Angela Bursuc plângea la marginea patului fiului ei: „Nu are cine să ne ajute. Atâta îmi doresc: să-l văd mergând pe scaunul cu rotile, să-l văd că se descurcă să-și ia o cană cu ceai singur“.
Iar Ciprian încerca să o liniştească: „Nu mai plânge, mamă.“
Angela Bursuc nu a mai apucat însă să-şi vadă dorinţa îndeplinită.
De la moartea mamei sale, Ciprian îşi reproşează încă pierderea celei mai dragi fiinţe din viaţa lui: „Din cauza mea efectiv ea a ajuns mai rău şi a murit. Dacă nu, probabil trăia şi acuma.“
„Vrea să dea Dumnezeu un exemplu prin mine la alte persoane“
Din când în când, se mai uită peste singurele imagini video cu el de dinainte de accident. Imagini de la banchetul de absolvire a liceului.
Recunoaşte că de mai multe ori s-a întrebat de ce el. De ce tocmai lui i-a dat Dumnezeu o aşa o năpastă? Mulţi poate ar fi furioşi pe divinitate, pe destin, pe Cel de Sus care i-a ales această soartă chinuită.
Şi totuşi Ciprian nu s-a îndepărtat de biserică şi a primit răspunsul la întrebarea care îl măcina.
„Să nu cer socoteală de la Dumnezeu, că el ştie ce e mai bine pentru mine. Nu pot să fiu mânios pe El. Vrea să dea Dumnezeu un exemplu prin mine la alte persoane“, e răspunsul găsit de Ciprian.
A găsit puterea să-şi înţeleagă şi prietenii pe care îi avea înaintea producerii accidentului, puţini mai trecând să-l viziteze.
„La toţi viaţa se schimbă şi numai eu rămân la fel“, zâmbeşte întins pe patul în care este ţintuit de mai mulţi ani.
“E înfiat, dar fără acte încă”
Chiar la scurt timp după nenorocirea din 2006, pe uşa apartamentului lui Ciprian a intrat Bogdan Pilat, angajat în cadrul Fundaţiei Caritas, care a venit să înceapă cu pacientul şedinţele de kinetoterapie. Cei doi au legat o prietenie şi chiar dacă statul îi decontează lui Ciprian doar câteva ore de kinetoterapie pe lună, Bogdan vine zi de zi la prietenul său.
„Dacă lui îi decontează 10 zile nu vin 10 zile şi după aia ne vedem luna viitoare. Vin cât are nevoie“, explica Bogdan.
Kinetoterapeutul şi pacientul său au devenit mai mult decât prieteni, Ciprian fiind considerat deja un membru al familiei lui Bogdan. Ies împreună în oraş, la grătare, în tot felul de drumeţii şi chiar sărbătorile şi le petrec împreună.
„Da, Ciprian, este un membru al familiei, a fost de la bun început. Noi îl privim ca un exemplu, de cele mai multe ori, el ne încurajează pe noi şi nu noi pe el, cum ar fi normal. Alexandru, băiatul nostru, îl iubeşte foarte mult“, spune şi Raluca, soţia lui Bogdan.
“El (n.r. - Ciprian) e înfiat, dar fără acte încă”, o completează râzând tânărul kinetoterapeut.
E cel mai fericit când este scos din casă
La vârsta la care mulţi tineri contabilizează fericirea în cifre, aventuri şi vacanţe exotice, pentru Ciprian fericirea are o cu totul altă definiţie. „Păi acuma cel mai fericit îs când ies afară din casă“, oftează Ciprian. Iar Bogdan confirmă: „Chiar odată îmi aduc aminte că mergeam la stomatolog şi l-am programat şi pe el, că avea nişte probleme. Nu înţelegeam la început de ce tot insista să-l programăm mai des, că el ar fi vrut să meargă chiar de trei ori pe săptămână la stomatolog, şi l-am întrebat şi mi-a zis că el nu se bucură că merge neapărat la stomatolog, el era bucuros că iese din casă“.
Prietenii lui Bogdan au devenit şi prietenii lui Ciprian, iar de fiecare dată când au ocazia îşi petrec timpul liber împreună.
Ionuţ Popescu, de exemplu, a avut şi el un accident de maşină şi a aflat de la Bogdan, care venise să-i facă şi lui şedinţe de kinetoterapie, despre Ciprian.”Şi tot am insistat, am insistat în timp, ori să merg la el, ori să vină el la mine… Şi Ciprian a devenit şi cu noi prieten“, precizează Ionuţ.
Cristina Bujor l-a cunoscut pe Ciprian tot prin intermediul lui Bogdan. Era în anul I de facultate şi a mers să facă practică la Centrul Caritas.
“Visez că joc fotbal sau că înot. Nu mă mai rog să merg din nou”
Dacă la început medicii i-au spus că va rămâne aproape complet paralizat, Ciprian a luptat şi reuşeşte acum să-şi mişte braţele. „Nu mă mai rog la Dumnezeu să pot să merg din nou, nu vreau decât să stau în căruț, să pot să am singur grijă de mine“, e dorinţa lui Ciprian.
Mai e nevoie însă de multe şedinţe de kinetoterapie, dar acum, înconjurat de prieteni, Ciprian este tot mai încrezător, neîncetând să viseze.
„În toate visele, mă visez că merg, de exemplu, prea puţine vise au fost că eram în căruţ sau la pat. În mai toate visele mă visez că merg în continuare, că jucam fotbal din nou, de exemplu, sau că înotam“, spune tânărul.
Povestea lui Ciprian, tristă, nedreaptă, poate fi povestea oricui. Între tânărul din imaginile de la banchetul de absolvire a liceului şi cel care zăcea imobilizat pat e o diferenţă de doar câteva secunde. Uneori, şi mai puţin.
Nimic nu se mai poate schimba, la fel ca şi dramele multor altor oameni. Şi tot noi, oamenii, putem să facem diferenţa, între zâmbete şi lacrimi, între un final trist şi unul fericit.
8.600 de euro, bani donaţi pentru Ciprian în numai câteva minute
Povestea tristă a lui Ciprian, arătată în cadrul unui reportaj realizat de Monitorul de Suceava, a fost prezentată în acest an în cadrul Simfoniilor de Toamnă, eveniment ajuns la cea de-a IV-a ediţie, manifestare pentru care Clubul Rotary Suceava a fost nominalizat în prima ediţie a Galei “Top 10 Suceveni”. În câteva minute, miile de suceveni prezenţi au donat aproape 39.000 de lei, echivalentul a aproximativ 8.600 de euro, pentru Ciprian.
“M-a înconjurat Dumnezeu de persoane care să mă ajute”, era impresionat până la lacrimi Ciprian.
I-a cumpărat un apartament nou
Între timp, Ciprian s-a mutat într-un apartament mult mai mare, într-un bloc nou, tot în zona centrală a municipiului Suceava.
Mircea Şalvar i-a citit povestea în anul 2010 în Monitorul de Suceava şi de atunci a început să-l ajute, mai întâi cu plata facturilor, apoi a încercat să-i caute un apartament mai spaţios, din care să poată să iasă mai uşor. “L-am cunoscut, m-am ataşat de el şi nu-l pot abandona. Am zis că trebuie să-l scot la capăt”, explica Mircea Salvar.
Fostul apartament a fost vândut cu 32.000 de euro, iar Mircea Şalvar a plătit din banii săi o diferenţă 8.000 de euro şi, prin intermediul unor suceveni cărora le-a spus povestea lui Ciprian şi au vrut să-l ajute şi ei, a reuşit să-i mobileze nouă locuință.
