Profesorul Laub, un pribeag fericit

Cu gândul la timpul neiertător, care de multe ori nu mai are răbdare, profesorul Iohannes Laub şi-a adunat amintirile legate de familie şi de viaţa personală, fie că au fost dureroase, fie că au fost deosebit de frumoase, şi le-a aşternut pe hârtie. Aşa a ieşit, recent, de sub tipar, sub îngrijirea scriitorului Ioan Filipciuc, cartea intitulată „Pribeag în ţara nimănui”. De bună seamă că cititorul se va întreba, la prima vedere, cine este autorul acestui volum? Nimeni altul decât fostul profesor titular, cu gradul didactic I, timp de 18 ani (finanţe-contabilitate), la Liceul Economic Suceava. Asta după ce a refuzat postul de asistent universitar, întrucât fusese, în timpul celor 5 ani de studii universitare, un student cu rezultate deosebite la învăţătură. Fire foarte sociabilă, amabil şi cu sufletul deschis, profesorul Laub s-a făcut cunoscut multor suceveni şi ca sportiv de performanţă, fiind jucător şi chiar antrenor de volei, cu acte în regulă. Vă mai amintiţi de Voinţa Suceava? Expert-contabil de excepţie, ghid turistic la ONT pentru limbile germană şi rusă, om cu foarte mulţi prieteni, Iohannes Laub a decis, la a treia ieşire din ţară, să rămână în Germania Federală, pe meleagurile străbunicilor săi, şvabi stabiliţi la un moment dat, după colonizarea iozefină, în Banatul românesc. Era în august 1986. Viza i-a fost dată, pentru el şi soţia sa, Viorica, după multe încercări pe la diverse ambasade, cu condiţia să lase copiii acasă, ca un fel de garanţie că se vor întoarce în patria socialistă. Aşa cum mărturiseşte autorul cărţii,„după o despărţire ce ne-a rupt inima, am lăsat copiii, părinţii, rudele şi prietenii şi cu Oltcitul am luat direcţia Germania”. Cunoscându-l pe domnul profesor Laub şi citindu-i cu mare atenţie cartea, mi-am dat seama că la plecare spre Occident dânsul şi-a mai lăsat în România, mai ales în Suceava copilăriei sale, o parte din inimă. Poate şi de aceea, ajuns la vârsta argintului la tâmple, a ţinut să-şi depene amintirile legate de viaţa sa, uneori deosebit de zbuciumată, într-un volum ce merită lecturat şi în care găsim foarte multe lucruri interesante despre Suceava de altădată.

„Nu sunt nici scriitor, nici istoric şi nici om de ştiinţă. Sunt doar un povestitor care încearcă să aşterne pe hârtie câteva din amintirile familiei”, spune, din capul locului, autorul celor peste 230 de pagini de povestiri, derulate cu nerv scriitoricesc şi multă sinceritate. În multe momente, naraţiunea sa creează emoţii şi te invită la lectură. Scrisă cu har şi acurateţe, pe înţelesul larg al publicului cititor, cartea „Pribeag în ţara nimănui” poate fi tratată şi ca o lecţie de istorie pentru generaţia mai tânără. Iohannes Laub îşi povesteşte viaţa cu multe momente cutremurătoare, de neînchipuit. De altfel, autorul a ţinut să menţioneze, referitor la carte, că„amintirile sunt ale unui şvab, care nu este şvab, ale uni german care nu este german, ale unui polonez care nu este polonez, ale unui rus care nu este rus, ale unui bucovinean care nu mai este bucovinean! Un pribeag în ţara nimănui.” Mama sa, de origine bucovineană, trăită sub educaţie austro-ungară, a devenit peste noapte rusoaică, prin cedarea unei părţi a Bucovinei URSS-ului. Tata, de origine şvabă, cu rădăcini în Ulm, dar născut în Moraviţa, a locuit un timp în Jadova – Storojineţ (nu departe de Cernăuţi), după care s-a mutat la Settin, pe malul râului Oder, unde a văzut lumina zilei, în octombrie 1943, şi autorul cărţii. Localitatea a devenit mai târziu teritoriu polonez, astăzi oraşul Szczecin. După război, când s-a repatriat în Germania, sperând într-o viţă mai liniştită, familia Iohannes Laub a fost capturată de ruşi şi îmbarcată, precum animalele, într-un tren de marfă ce avea destinaţia Siberia. La Oradea, s-a întâmplat o minune. Dând dovadă de un curaj de neînchipuit, deşi epuizată, înfometată şi disperată de ceea ce vedea în jur, familia a reuşit să fugă, odată cu lăsarea serii. A fost prinsă, moment în care mama, o femeie deosebit de vrednică şi curajoasă, s-a aruncat în genunchi în faţa comandantului rus, un tânăr beat criţă. Vorbindu-i în limba rusă, aceasta i-a implorat îndurare. Şi, mai din milă, mai din dorinţa de a-şi bate joc de nişte oameni nevinovaţi, comandantul i-a oferit o şansă: să urce într-o drezină aflată pe o linie apropiată şi să dispară din faţa lui. Gândea, probabil, că, la scurt timp, un tren aflat în mers îi va face fărâmi. N-a fost aşa. Norocul acestei familii a decis între libertate şi moarte. Drezina respectivă i-a îndepărtat de pericol, reuşind să rămână în România. În 1950, la 13 decembrie, Iohannes Laub obţinea cetăţenia română…

Copilăria, anii de şcoală primară la „Ştefan”, apoi cei de liceu la Nr. 2 (mai târziu, „Petru Rareş”), unde profesoarele Ţintilă, Alexandru, Maceoapă, Almazova sau Obnadă erau pâinea lui Dumnezeu, în contrast cu Schleier sau Marcean, de care elevii aveau o frică indescriptibilă, sunt doar câteva aspecte pe care profesorul Laub le-a abordat cu mult patos. Din descrierile sale, cititorul interesat poate vedea, cu ochii minţii, Suceava de altădată, cu ruinele Curţii Domneşti, cu locul unde se scăldau copiii, numit La Călău, cu străzile Karl Marx sau I.V. Stalin, cu dascălii severi din şcoală, unde bătaia era… ruptă din rai. Armata chinuitoare, de 4 ani, la marină, pe care a început-o la 18 ani, a constituit pentru autor o parte distinctă a vieţii, pe care o tratează într-un mod aparte, ce-l ţine pe cititor cu sufletul la gură. Şi asta pentru că acea perioadă a fost considerată una de dezumanizare şi disperare. Au urmat anii studenţiei, destul de frumoşi, după cum reiese din carte, perioada de glorie sportivă în volei şi hochei, anii de familist, cu doi copii reuşiţi şi, după cum am mai afirmat, toamna anului 1986, când, sperând să ajungă într-un colţ de rai, în baştina strămoşilor săi, a rămas în Germania. Din nefericire, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Pentru început, viaţa la care se aştepta să fie numai în roz a devenit un chin. „Nu pot să uit figura pe care a făcut-o funcţionarul din lagărul din Nurnberg, care, la întrebarea ce meserie aveţi, am răspuns amândoi, eu şi Viorica, profesori. Reacţia lui a fost: cu aşa calificare nu aveţi şanse să vă încadraţi la noi”. Aceasta a fost, după cum scrie autorul, doar una dintre primirile în… patria natală. Au urmat şi altele, demne de un film documentar cu titlul „Viaţa în capitalism”. Dar, sunt convins că profesorul Iohannes Laub, a cărui viaţă a fost caracterizată prin corectitudine, conştiinciozitate şi respect, a trăit şi trăieşte încă multe momente de fericire. Acolo, la Ulm, în Germania, are o casă proprietate personală, are o familie frumoasă şi a reuşit, ce-i drept, nu cu puţine eforturi, să se integreze în rândul intelectualilor nemţi, cărora, nu de puţine ori, le-a dat o lecţie de viaţă. În speranţa că în relaţiile cu oamenii trebuie să primeze adevărul, domnul Laub a văzut, pe bună dreptate, în istoria sa şi a familiei ce o reprezintă, ceva unic şi deosebit, ce trebuie transmis mai departe şi altor generaţii. Spre lauda sa, a făcut acest lucru cu pricepere scriitoricească în cartea „Pribeag în ţara nimănui”, care, din păcate, a fost editată într-un tiraj foarte mic. Dar, pentru cei interesaţi se mai găsesc încă o serie de exemplare.

Iohannes Laub:„Amintirile sunt ale unui şvab, care nu este şvab, ale uni german care nu este german, ale unui polonez care nu este polonez, ale unui rus care nu este rus, ale unui bucovinean care nu mai este bucovinean! Un pribeag în ţara nimănui.”

Mircea SFICHI