Ziua trompetiştilor

Dacă prima zi a Festivalului, a cărei cronică aţi putut-o citi în ziarul nostru de sâmbătă, a fost dedicată laturii hard a rock-ului (grunge, death metal, hardcore etc), vineri a fost rândul rock-ului cu suflători, aproape toate grupurile prezente pe scenă având în componenţă câte un trompetist... iar unde nu era, adică la Dubioza Kolektiv, atunci nu putea lipsi saxofonistul! Deschiderea a făcut-o Toy Machines, cu Andi Drăguşanul în mare formă, alături de care Teiu, Buzu, Flop şi Edward au cântat mai ales piese din albumul apărut în sfârşit în iunie anul acesta (lansat la Strikers, pe 19 iunie), după ce ne-au ameninţat cu editarea acestuia preţ de vreo 3 ani. Şi dacă tot erau singurii fără suflător, au împrumutat unul, şi nu unul oarecare, ci pe însuşi Mihnea Blidaru, Preşedintele dintotdeauna al Festivalului, astfel încât 2/3 din creierul şi mintea evenimentului se aflau pe scenă. Cealaltă treime, Ion Drăguşanul, trepida de emoţie pe margine, cam fără motiv, întrucât Andi şi Toy Machines au fost realmente captivanţi, Andi reuşind să-i facă pe cei vreo 1.000 de spectatori prezenţi să ia foc de la prima piesă, ba mai şi stârnindu-i pe amatorii de pogo, care n-au avut nicio secundă de relaxare cât a durat concertul, adică vreo oră. Următorii au urcat pe scenă Basska, grup care cânta, cum scrie pe propriul site, "muzica cu suflet", ceea ce s-a văzut/auzit, astfel încât publicul a cuplat la tot ce se petrecea, cântând fără încetare toate refrenele alături de vocaliştii Theo "Vapor" şi Radu Coftas. Trecerea către capetele de afiş ale serii a făcut-o Luna Amară, grup atât de iubit la noi încât, şi fără a fi scris ca atare, este permanent cap de afiş. Deşi au cântat la toate ediţiile, "lunaticii amari" ai lui Mihnea Blidaru sunt mereu aşteptaţi cu drag, publicul cunoscându-le piesele vers cu vers, astfel încât Mihnea ar putea să-şi ia pauză pe toată durata recitalului. Dar fără el, ce farmec ar mai avea!? Au venit apoi, în premieră la Bucovina Rock Castle, dar pentru a treia oară la Suceava, Zdob şi Zdub, de care eu, pentru prima oară de când îi tot văd şi aud, m-am îndrăgostit fără reţinere. Au devenit cu adevărat profesionişti, hărmălaia aia nebună care i-a făcut cunoscuţi fiind acum în mod evident susţinută de măiestrie instrumentală şi de o comunicare fără fisură cu publicul, al cărui entuziasm a fost apoteotic pe toată durata show-ului. Finalul a aparţinut bosniacilor numiţi Dubioza Kolektiv, pe care îi iubim toţi încă de acum doi ani. Despre ceea ce fac ei pe scenă nu se poate povesti. Trebuie pur şi simplu văzuţi şi ascultaţi. Am să vă spun doar că anul acesta au fost invitaţi la enormul festival de la Glastonbury, unde nu cântă oricine. Chestia e că, ajunşi acolo, după ce au cântat pe scena 2, la final au fost rugaţi să mai tragă un show şi pe scena 1, după numai 3 ore! Mi-au povestit chiar ei chestia asta, în backstage. Mai e ceva de spus!? 

Capătul. Şi mântuirea.

Ultima zi, 22 august. Încercăm, fiecare, să ne lingem rănile (mai ales cele din gât, eu luând, în aceste 3 zile, peste 70 de pastile de dres laringele!) astfel încât să fim valizi pentru ultimele 5 - 6 ore de Festival şi pentru întâlnirea cu Monumentul. Acesta fiind Jan Akkerman. Nu puteam rata momentul, aşa că la ora 13 m-am prezentat la Cetate pentru a-l întâlni la soundcheck. Primele impresii? O bijuterie de om, din cei care-şi cunosc valoarea şi care nu ştiu să facă fiţe, că n-au de ce. Ne-am fotografiat, i-a semnat, desigur, lui Luci Bucataru, pe cele 3 vinyl-uri, mi-a explicat că viaţa fără Thijs van Leer (alături de care cunoscuse celebritatea în Focus) este "Much better, can you believe it?", iar când i-am spus că este obiect de studiu la cursul meu de Pop Culture la "Ştefan cel Mare", mi-a mulţumit în felul lui: "Thank you very...Dutch!!". La ora 19, cu o punctualitate aproape de necrezut, începem. Primii pe scenă urcă Pinholes, care practică un rock decent, deci fără cine ştie ce impact la publicul care oricum era în aşteptarea colosului Akkerman şi a Alternosferei. A urmat un recital excepţional al lui Grimus, grupul care în 2007 ne-a reprezentat cu brio la finala londoneză a Global Battle of the Bands, al cărui vocalist, Bogdan Mezofi, este, îmi permit să spun lucrul ăsta, cel mai bun vocalist din întreg peisajul rock românesc. Cât despre show-ul în sine, nu există superlativ care să-l descrie. În timpul recitalului, a apărut şi un al doilea vocalist, George, nimeni altul decât cel care avea să urce apoi pe scenă împreună cu propriul grup, Travka, de asemenea într-un recital de mare calitate, care-i face şi pe ei demni de a fi cap de afiş la ediţiile următoare. În sfârşit, El, colosul, Jan Akkerman. Relaxat, jovial, face întâi fotografii şi selfie-uri cu absolut toţi care şi-au dorit, mai stinge cu o bere palinca de la restaurant, îl întreb dacă vrea să spun ceva special la prezentare, şi-mi zice că da: "I am happy to be here" ("Sunt fericit că mă aflu aici"). Era atât de evident, încât nici n-a mai fost nevoie s-o spun. Iar pentru mine, ca prezentator, a fost unul din cele mai fericite momente din întreaga-mi viaţă. Cât despre recital, ce naiba să spui!? Că în mâinile lui Jan chitara plânge, râde, suspină, povesteşte, că momentele de lirism alternează cu cele de rock absolut sălbatic, că el nu cântă la chitară, ci ea este în mod evident o prelungire a inimii, sufletului şi minţii sale? A început cu "Sylvia" şi a încheiat cu "Hocus Pocus", cele două world hit-uri care au adus faima lui Focus, în anii '70. A întrebat lumea dacă-i place blues-ul. Răspuns: da. Ca atare, a tras o mamă de...rock turbat, ceea ce m-a făcut să constat că şi el, ca şi Johnny Winter, are aceeaşi viziune defectă asupra blues-ului! Reacţia copiilor din public, de care mi-a fost puţin teamă, a fost fabuloasă: urale, ovaţii, fluierături, ce mai, tot tacâmul, astfel încât bisul a mai durat vreo 10 - 15 minute, spre încântarea tuturor. A fost, fără îndoială, momentul suprem al Festivalului, care de la o ediţie la alta a crescut calitativ mai al naibii decât Făt Frumos. Dar niciodată nu mi-am imaginat că aici, la Bucovina Rock Castle, va veni însăşi Istoria Rock-ului. După spectacol, Jan mi-a zis că de ani buni n-a mai avut aşa un răspuns din public şi că fără îndoială e una din zilele fericite ale carierei sale de 50 de ani. Finalul a venit cu Alternosfera, care de fiecare dată este întâmpinată cu un entuziasm fără comparaţie. Îmi vine greu s-o spun, dar după Jan Akkerman, nimic nu mai poate avea farmec, cel puţin pentru mine. Bine însă că publicul (absolut fantastic pe toată durata Festivalului) a fost egal cu el însuşi, făcând ca recitalul Alternosferei să încununeze într-un entuziasm deplin această ediţie memorabilă a Bucovina Rock Castle. În mod obligatoriu, trebuie salutată cu deplin respect contribuţia la deplina reuşită a acesteia a Consiliului Judeţean, a Centrului Cultural Bucovina şi a Muzeului Bucovinei, precum şi sprijinul logistic total venit din partea Primăriei Suceava. Şi pentru că nu instituţiile, ci oamenii au făcut acest lucru posibil, iată-i: Cătălin Nechifor (care la final l-a "răpit" de lângă scenă pe Jan Akkerman, ceea ce mă face nu să-l urăsc, ci doar să-l invidiez), Emil Ursu, Andi Drăguşanul, Ion Drăguşanul, Mihnea Blidaru, Ionuţ Adomniţei (administratorul judeţului) şi Lucian Harşovschi, viceprimarul municipiului. Mulţumiri jandarmilor, SMURD-ului, Poliţiei Locale, echipei de sunet de la Expert Music, precum şi sponsorilor Admiral Cetate, Trust Orizont, Management Security. Iar dacă o fi să fi uitat pe cineva, cer scuze şi promit să-i amintesc în deschiderea ediţiei următoare. A, da: au avut loc şi after party-ury, gazda impecabilă fiind Motor Pub 31. Ne revedem cu toţii la anul, pe vremea asta, la Bucovina Rock Castle, ediţia a VI-a.