Atunci când e stăruitor şi are şi o minte mobilă, omul sfinţeşte locul. Mi s-a reconfirmat înţelepciunea străvechii ziceri româneşti, de curând, în comuna Breaza, unde m-a surprins, mai întâi, calitatea lucrărilor de reparaţie şi de întreţinere a asfaltului străzilor şi a trotuarelor, lucrări pe care, cum aveam să aflu mai târziu, le face, neplătit, cu utilaje ale primăriei sau din proprietatea lui, primarul Gheorghe Lesenciuc.
Găsisem localitatea mult schimbată în bine, cu toată zestrea comunală (primărie, cămin cultural, dispensare, şcoli, biserici) excelent gospodărită şi vegheată de lădiţe tradiţionale cu flori, lădiţe care armonizează, în lungul şoselei principale, dispunerea cochetelor coşuri de gunoi, care şi ele par menite înfrumuseţării mediului ambiant. Pe primarul Lesenciuc l-am întâlnit, în viaţa asta, doar de două ori. Prima dată, pe când documentam lucrarea monografică „Breaza, satul primei iubiri a lui Iraclie Porumbescu”, descoperind, atunci, în vara anului 2012, şi grinda frumos ornamentată, la 1841, când Iraclie fusese la Breaza, din casa unchiului său, Ioan Golembiovski (cumpărată de Gheorghe Flutur şi dăruită muzeului din Stupca, pentru că şi Ciprian Porumbescu, impresionat de frumuseţea ei, încercase să o reproducă, în copilărie, scrijelind în grinda bucătăriei casei părinteşti) şi, a doua oară, când am ajuns, acolo, cu „Naţiunea Poeţilor”, în 2013.
În vara asta, nu l-am mai întâlnit pe „Gigi” Lesenciuc, pentru că făcea, undeva, peste un pârâu de munte, un pod, mânuind alte utilaje, dar fiind lider cu fapta altei echipe de voluntari brezeni. Pentru că aşa se întâmplă în comuna cu câte o treime de români, huţuli şi ucraineni: când au un lider făptuitor, oamenii nu mai aşteaptă bani de la buget, ci se apucă de făcut ce este de făcut, gospodăreşte şi cu contribuţii proprii. Au deja tradiţie, atestată de timp, începând cu primarul de pe la 1840, Mihalache Macovei, cel cu a cărui fată, Măriuţa, era să se însoare Iraclie Porumbescu, şi continuând cu ultimul primar brezean din Bucovina istorică, „Gioco” Valach, sau cu antecesorul lui Lesenciuc, Fănel Grămadă.
În lipsa primarului, care-şi gospodăreşte comuna ca pe propria-i curte, am dat de o minune estetică şi funcţională, săvârşită, totuşi, cu bani europeni şi aşezată exact acolo unde este pe deplin necesară şi eficientă, în curtea şcolii şi a grădiniţei. Minunea nu-i decât un complex de joacă, dacă-i pot spune aşa ansamblului format dintr-un admirabil teren de sport, un loc de joacă, aplicat pe dale din cauciuc, despre care pot depune mărturie că prin alegerea şi dispunerea „mobilierului” întrece chiar şi renumitele locuri de joacă din Cluj-Napoca, precum şi un arsenal de obiecte pentru antrenarea părinţilor şi vârstnicilor: mese de şah, aparate de gimnastică de întreţinere, bănci confortabile şi tot ce mai trebuie.
Ca „încetăţenit” al Brezei, prin căsătorie, eu pot fi subiectiv, dar memoria fotografică este întotdeauna sinceră şi netrucată şi, tocmai de aceea, însoţesc acest scurt reportaj (specie pe cale de dispariţie), cu imagini care vorbesc de la sine şi care pot trezi, în mintea şi sufletului fiecărui locuitor din acest judeţ, comentarii şi reacţii pe măsură.