Printează articolul
Trimite e-mail
Peste 1.200 de copii din judeţul Suceava cresc în sistemul de stat pentru protecţia copilului. Jumătate dintre ei sunt în centre rezidenţiale, iar cealaltă jumătate la asistenţi maternali. Au ajuns în grija statului pentru că cei care le sunt părinţi naturali nu sunt capabili, din diverse motive, să-i crească. Pentru propriile familii sunt de cele mai multe ori doar o gură în plus de hrănit ori o sursă de câţiva lei în plus, prin alocaţie. Astfel ajung să fie ori abandonaţi, la propriu, ori în situaţii de risc ce necesită intervenţia de urgenţă a Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Odată ajunşi în sistem, şansa unei familii o mai au doar cei foarte mici, până la trei ani. Aceasta este vârsta maximă specificată pe majoritatea cererilor de adopţie.
Dragoste la prima vedere între copil şi părinţii adoptivi
Sistemul de protecţie a copilului din Suceava preia în grijă, an de an, aproape 200 de copii abandonaţi sau în situaţii de risc. Au vârste cuprinse între 0 şi 24 de ani, în cazul în care urmează o formă de învăţământ. Familia este un vis pe care nu şi-l permit. Tot un vis este, pentru zeci de familii, să aibă un copil. Când visele li se întâlnesc se poate vorbi despre fericire. Din păcate, asta se întâmplă pentru puţini copii. Prea puţini. Din datele puse la dispoziţie de Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava reiese că la începutul lunii iunie erau înregistrate, în anul 2015, 30 de cereri de adopţie. Anul trecut au fost depuse 58 de cereri. Procedura cere ca familiile care doresc să adopte un copil să fie supuse unui proces de atestare, ceea ce s-a întâmplat cu 25 de familii în anul 2014 şi cu 17 familii în 2015. Un copil poate fi adoptat numai după ce instanţa l-a declarat adoptabil: 58 de copii în 2014 şi 19 copii în 2015. Dintre aceştia, anul trecut au fost adoptaţi doar 41 şi alţi nouă în acest an.
Printre cei care au adoptat nu unul, ci doi copii sunt Lavinia Răzlog şi Daniel Balicencu. După 10 ani de căsnicie în care nu au avut copii, Lavinia şi Daniel au decis, în 2013, să adopte un copil. Au mers la Direcţia pentru Protecţia Copilului şi au spus că îşi doresc un copil. ”Am vrut un copil român, sănătos, care să aibă până în 2 ani”, ne-a povestit Lavinia. După ”cursurile de părinţi”, le-a fost prezentat Petru. L-au luat de trei ori acasă, în weekend, să vadă dacă ”se potrivesc”. ”A fost dragoste la prima vedere. S-a prins cu mânuţele de Dan şi nu i-a mai dat drumul. Acum e băiatul tatii”, spune Lavinia. ”S-a acomodat rapid, parcă a fost în casă dintotdeauna”, o completează Daniel.
Anul trecut, au aflat că Petru are şi o soră, Ștefania. Lavinia îşi dorea oricum şi o fetiţă, aşa că nu au stat prea mult pe gânduri. Au adoptat-o şi pe Ștefania, care a venit în casă în Ajunul Crăciunului, odată cu Moşul. Cu ea a fost mai dificil, cei doi părinţi spun că în primele trei săptămâni a plâns mereu. Cu răbdare şi afecţiune, au mers mai departe şi au depăşit inclusiv momentele de gelozie ale lui Petru faţă de sora lui. Acum băiatul are 3 ani, Ștefania 1 an şi nouă luni şi sunt cei mai buni prieteni şi parteneri de joacă.
Remarcabil este că Lavinia, Daniel şi cei doi copii ai lor se întâlnesc periodic cu alte două familii care au adoptat fiecare câte o soră a celor doi micuţi. ”Cam o dată la trei luni şi la zilele onomastice ne vedem toţi. Copiii ştiu că sunt fraţi şi credem că este important pentru ei să socializeze. Andreea, surioara mai mare, a renunţat să meargă într-o excursie cu colegii ca să vină la ziua lui Petru. Dacă vor mai fi şi alţi fraţi, noi suntem deschişi să fim în contact cu familiile care îi adoptă”, ne-a spus Daniel.
Adopţia unui copil nu este un lucru foarte simplu. Mai întâi, nu orice familie fără copii este pregătită să facă acest pas. Asistentul social Elena Roman, de la Serviciul Adopţii şi Postadopţii, din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava, ne-a declarat că cel mai important lucru este motivaţia de la baza unei astfel de decizii. ”Nu poţi adopta un copil ca să ai un moştenitor sau un sprijin la bătrâneţe. Adopţi un copil pentru că îţi doreşti să ai un copil”, a afirmat Elena Roman.
Pentru a deveni adoptabil, un copil trebuie să fie refuzat de toate rudele până la gradul IV
Din momentul depunerii cererii pentru adopţie, în maximum patru luni de zile familia este evaluată şi primeşte atestatul de familie aptă să adopte. Intră în baza de date a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi urmează să apară pe lista unui copil care corespunde criteriilor lor. Persoanele care timp de un an de zile nu au adoptat nici un copil, cât este valabil atestatul, solicită printr-o cerere în scris reînnoirea atestatului, dacă doresc să continue această procedură. Elena Roman ne spune că grupa de vârstă cea mai solicitată este 0 – 3 ani. Cam de la 7 ani nu mai sunt solicitări de adopţie, cu excepţia copiilor adoptaţi de asistenţii maternali. După această vârstă sunt ”copii greu adoptabili”. Cum îşi doresc familiile să fie copilul lor, ne spune tot asistenta socială: sănătoşi şi să se ataşeze uşor de ei. ”Cei din judeţ de la noi doresc mai puţin copii de etnie romă, dar în ţară asta nu este o problemă”, ne spune ea. Au fost şi cazuri de familii de etnie romă, trei situaţii, care au adoptat copii.
Înainte ca un copil să devină ”adoptabil”, asistenţii sociali trebuie să caute rudele copilului până la gradul IV, pentru că mai întâi trebuie făcute toate demersurile de reintegrare a copilului în familie. Demersul de contactare a rudelor începe de la data emiterii hotărârii/ sentinţei de plasament la asistent maternal profesionist. Primii întrebaţi dacă vor să crească respectivul copil sunt bunicii. Apoi fraţii şi surorile părinţilor naturali, până la verii primari ai mamei şi ai tatălui. Rudele sunt identificate cu ajutorul Ministerului Afacerilor Interne, prin Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de date. Directorul Direcţiei de Asistenţă Socială, Cristina Cojocaru, ne-a declarat că numărul cel mai mare de rude care au trebuit contactate pentru un copil a fost de 16.
Întrebată care sunt motivele pentru care părinţii naturali îşi abandonează copiii, asistenta socială Elena Roman a răspuns că ”niciodată nu este vorba despre situaţia materială”, ci ”un cumul de factori. De regulă, este vorba despre mame singure, fără locuinţă, neşcolarizate, fără un loc de muncă".
Pentru părinţi, adopţia e pe viaţă
În procedura de adopţie este nevoie de trei hotărâri judecătoreşti distincte.
În cazul în care părinţii biologici se prezintă la primul termen şi sunt de acord cu adopţia, durează aproximativ două luni ca să se deschidă procedura de adopţie. În cazul în care nu sunt de acord şi nu se prezintă, instanţa dă termen pentru a justifica lipsa de interes a părinţilor biologici; în acest caz poate dura până la 3-5 luni. Conform legii, părinţii naturali pot interveni în etapa de deschidere de procedură de adopţie, dacă fac dovada că au condiţiile pentru reintegrarea copilului în familia biologică sau familia lărgită. În aceste condiţii se renunţă la judecată.
Din momentul în care este deschisă procedura de adopţie pentru un copil declarat adoptabil poate dura până la cel mult 6 luni până când copilului i se întocmeşte certificatul de naştere cu noul nume. Instanţa stabileşte 3 luni de încredinţare în vederea adopţiei a copilului la familia adoptivă, după cele trei luni familia depune o cerere pentru încuviinţarea adopţiei, care durează până la o lună, după care încă o lună este termenul legal de apel.
Se poate întâmpla ca părinţii naturali care au abandonat ferm copilul să vină să spună că refuză să mai consimtă la adopţie, caz în care instanţa poate suspenda soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei sau poate trece peste refuzul acestora, “în mod excepţional”, dacă apreciază că adopţia este în interesul copilului. Odată primit statutul de părinte adoptiv, nu se mai poate renunţa decât în cazuri excepţionale. În istoria adopţiilor din Suceava s-a înregistrat un singur caz de revocare a încredinţării unui copil în vârstă de 7 ani şi un caz în care o mamă adoptivă a solicitat desfacerea adopţiei, la un copil de 10 ani. Cererea nu i-a fost aprobată, ea a rămas în continuare mamă adoptivă, dar copilul a fost reintegrat în sistemul de protecţie.
Astfel de cazuri, chiar dacă rare, sunt invocate ca argumente în favoarea adopţiilor la vârste foarte mici. Șansele copiilor mai mari de a avea părinţi care să-i iubească, fraţi, surori sau un climat familial sănătos în care să se dezvolte sunt aproape nule. Deşi peste 80 la sută dintre copiii din sistemul de protecţie merg la şcoli normale şi în jur de 15 copii sunt la studii universitare, la Suceava sau în alte universităţi din ţară, nu-i vrea nimeni de fii sau fiice. După 3 ani sau cel mai târziu la 7 ani, intră în marea familie a celor ”crescuţi de stat”.
