Nu festival, ci pură încântare

Atunci când Bobby Stroe, omul care ne bucură cu Festivalul de Blues (omagiu adus celui care a fost nu doar un bluesman fabulos, dar şi prieten bun al multora dintre cei care ne adunăm anual pentru a ni-l reaminti, Fane Adumitroaie), mi-a spus, cu multe luni în urmă, că acesta va avea loc în acest an în aer liber, m-a luat cu frisoane. Ideea e ca şi în august, când are loc Bucovina Rock Castle, sunt nopţi în care apelăm la pulover sau geacă, darămite în mai!? Premoniţiile s-au adeverit, măcar parţial, în sensul că vineri noaptea a fost frig cu draci, amplificat de un vânticel de-a dreptul hain. În schimb, sâmbătă a fost numai bine, aşa că dacă nici anul viitor nu se găseşte un spaţiu cu pereţi şi acoperiş, se mai poate merge încă o dată la risc.

Nu vreau să spun că gazdele de la Gârla Morii n-au făcut tot ce le-a stat în puteri spre a fi gazde bune (aş zice chiar perfecte!), ci doar că blues-ul nu se asociază cu frigul, că doar de aia s-a inventat prin Alabama şi Mississippi, şi nu în Nepal sau Alaska. Aşadar, vineri, în jur de ora 21... trecute fix!, că naiba a văzut festival să înceapă după planificare, au purces la a deschide ediţia 2015 domnii Vali Răcilă, omul cel mai apropiat de Fane şi partener de cântări, şi Raul Kusak, a cărui absenţă de anul trecut s-a simţit din plin, nu înainte ca Vali să ne reamintească de unde vine numele de Sir Blues: desigur, de la Fane, care obişnuia să salute cu "Servus!", numai că o dată, în loc de asta, a încheiat discuţia telefonică spunând "Sir Blues!".

M-am temut că vocea soft a lui Vali nu va suna cum ne-am dori în spaţiu deschis. Eroare! A fost, ca întotdeauna, impecabil, iar despre Raul ştiţi că nu îmi ajung niciodată... pleonasmele (toate la superlativ) pentru felul în care "tropăie" pe clape. Continuarea a fost absolut excepţională: Mircea/Joe Rusi Trio în formula de... patru!, ceilalţi trei fiind norvegieni de la el de "acasă". Ei bine, tocmai când credeam că omul de la keyboards este şi un excelent muzicuţist, ne-a dat şi o probă de voce, pe care îmi venea s-o consider cea mai bună din Festival... dacă nu s-ar fi dedat la voce şi toboşarul, senzaţional şi el. Despre Mircea/Joe ce să spun? Poate doar că e mai tehnic de la un an la altul, că şederea (de fapt, cântările, că n-a stat nici o clipă acolo) de vreo 4 luni în SUA l-a făcut încă mai bun, dar şi că piesele pe care ni le-a mai cântat (clasicele "Oh, Well" a lui Fleetwood Mac şi "Come Together" a lui Lennon) sunt de fiecare dată mai sofisticate, mai elaborate, mai surprinzătoare. Şi, lucrul dracului, deşi e greu de crezut, sună mai bine decât originalele.

Seara s-a încheiat cu Rareş Totu într-un recital cifrat (nu, nu împreună cu Cyfer!), adică intitulat "50/35", simbolistica asta însemnând 50 de ani de viaţă şi 35 de carieră. Mulţi înainte şi mulţi înainte! Ar trebui spuse ceva vorbe şi despre invitatul lui Rareş (şi mereu şi al nostru), Dean Bowman, pe care Rareş l-a prezentat ca vocalist de jazz. O fi, dar e şi de blues, şi de rock, şi de gospel, şi, în general, de tot ceea ce se poate face cu vocea umană... şi mai mult decât atât! La jam session-ul care cică a durat până dimineaţă, că Raul a ţinut neapărat să vadă răsăritul de pe scenă!, gazdă a fost Cyfer, cel care dacă s-ar fi născut altundeva s-ar fi numit Jimi (ştie el de ce, i-am explicat acum câţiva ani), la tobe s-a fixat Naşu', vocal toată lumea care mai era pe acolo, inclusiv Vali, totul constituindu-se într-un in memoriam B.B. King, altfel spus Tatăl tuturor celor cu blues prin vene, plecat şi el lângă Fane săptămâna trecută.

Eu nu am putut rămâne, atât din motive ziaristice, cât şi de dublă pneumonie, pe care mă mir că n-am făcut-o. Ca atare, sâmbătă m-am îmbrăcat ca lumea, cam cum o făceam prin februarie, am ajuns la Gârla Morii şi... am început să mă dezbrac! Era cald de tot, aşa că de unde vineri nu mă putusem gândi decât la whisky, sâmbătă am cerut bere! Deschiderea i-a aparţinut lui Marius Dobra, despre care în afară de biografia halucinantă nu ştiam mai nimic. Ascultasem ceva pe YouTube, dar pe viu cum o fi?, ne întrebam toţi, fiindcă nici colegii de blues nu-l văzuseră vreodată. Cu siguranţă că "austriacul" a fost marea, uluitoarea surpriză a întregului Festival. Un sunet de hard blues ca la texanii ăia grei, o voce excepţională şi un şir de compoziţii proprii tot aşa ni l-au vârât pe Marius până în străfundul sufletului, pe veci.

După el au venit invitaţii din Ungaria, Borsodi Blue, cu un sound elaborat, undeva spre free jazz, interesanţi dar nu mai mult decât atât. În sfârşit, superstarii Festivalului, Nightlosers, cărora, dinainte de a începe, cineva din mulţime le-a strigat "Fără blondeee!", chestie pe care Rareş Totu ar trebui să o fi înţeles mai bine decât toţi. Hanno şi ceilalţi au făcut tot ceea ce se aştepta de la ei, ba şi cu asupra de măsură, cu un Jimi "El Lako" strălucitor şi la chitară, dar parcă şi mai tare la vioară, cu Grunzo Geza, profesionistul ăla sobru, plecând în spinare cu orga atunci când toţi cântau cu sculele ţinute după ceafă, cu Claudiu Purcarin "Naşu'" susţinând un solo nu doar la tobe, ci şi la... porci!!! Adică la două jucării, doi porcuşori din cauciuc, fiecare pârţâind în altă tonalitate, şi cu care Claudiu chiar a inventat nişte ritmuri fabuloase la microfonul de la care Hanno tocmai plecase, cu magla lui cu tot, după ce ne-a delectat cu un "Pretty Thing" mai bun ca niciodată în cei vreo 17-18 ani de când îmi sunt prieteni, şi în care i-am văzut de vreo 20-25 de ori.

Am tras concluzia că Hanno a făcut progrese remarcabile la magla, ceea ce înseamnă studiu serios şi îndelungat. Inutil să spun şi că lumea i-a adus de două ori înapoi pe scenă, şi că i-ar fi tot chemat până dimineaţa. Oricum, când am plecat eu, Naşu' urcase înapoi, alături de Cyfer şi de basistul din Norvegia, cu toţii căutându-l, desigur, pe Raul, pentru a întregi echipa de jam session. Una peste alta, a fost cea mai reuşită ediţie a Festivalului, ceea ce ne face pe noi, toţi cei prezenţi acolo, să facem deja a.m.r.-ul pentru la anul: mai sunt doar 362 de zile. Şi, desigur, să-i mulţumim lui Bobby Stroe pentru tot.