Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Efectele sistemului concentraţionar cu care au avut de-a face peste 2.000 de copii şi tineri în Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret, supranumit ”Orfelinatul groazei”, se văd şi în forme perverse de ataşament al victimelor faţă de temniţa în care au stat. Ar putea fi vorba despre aşa-numitul Sindrom Stockholm, descris de literatura de specialitate drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, ajunge să își simpatizeze răpitorul. Un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate sunt amplificate de victimă, iar separarea de cel care o ţine captivă devine tot mai grea, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată - cea cu răpitorul. Specialiştii subliniază că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare, comportamentul fiind considerat o strategie de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului inter-personal. În afara persoanelor răpite, Sindromul Stockholm a mai fost observat în cazul divorțurilor cu copii, la copii abuzați emoțional, la membri ai sectelor religioase, prizonieri de război și în tabere de concentrare.
„Ne-au educat, ne-au dat de mâncare”
O formă a Sindromului Stockholm ar putea fi explicaţia pentru afecţiunea cu care vorbeşte o femeie de 34 de ani, Lucica Anichitoaie, despre perioada în care a fost internată în fostul orfelinat de la Siret. Lucica locuieşte într-o cameră în fostele ateliere ale Spitalului de Neuropsihiatrie Infantilă, împreună cu soţul ei şi cu copilul, în vârstă de 3 ani şi două luni. Pe coridor are şi o bucătărioară, folosită doar de ea, iar baia este comună pentru toţi ocupanţii acestor locuinţe sociale amenajate de Primăria Siret.
În camera mică de la etajul unu al fostului atelier, Lucica ne povesteşte că a fost adusă de părinţi la „cămin” de la 4 ani. Motivul ştiut de ea pentru abandon este acela că nu folosea oliţa. „Îmi făceam nevoile pe sobă, unde stăteam, şi m-au dat. M-au adus aici. Prima dată am stat în salonul 9, după aceea la salonul 7. Eram vreo 18-20 de copii într-o cameră, dormeam câte doi în pat. Eu eram cu una, Cristina Chirilă, din Bucureşti”, îşi aminteşte Lucica.
Îşi cunoaşte părinţii, ne spune că tatăl ei este din Plopeni şi mama din Deleni: „Mamei i-a plăcut de alt bărbat şi a plecat de la tata. Acolo nu avea posibilitatea să mă ţină şi pe mine. Tata are 8 copii”.
Mergem în clădirea sinistră a fostului orfelinat şi ne arată camerele în care a locuit, povestindu-ne despre copilăria şi adolescenţa dintre ziduri. „Odată eram în salonul 4 şi a căzut tavanul. M-am ascuns sub pat, uite aici, lângă peretele ăsta era patul. Femeile de la cămin aveau grijă de noi. Ne-au educat, ne-au dat de mâncare, toate doamnele ţineau la mine, că eu făceam treabă. Nu era urât deloc la cămin atunci. Era cantină, erau cabinete medicale, ne dădeau de mâncare”, sintetizează Lucica fericirea copilului de atunci.
Evocarea imaginilor cu copii chinuiţi, în spatele gratiilor, care au făcut înconjurul lumii dezvăluind atrocităţile din fostul orfelinat de la Siret, nu produce nici un ecou la Lucica. „Când l-au omorât pe Ceauşescu aveam 9 ani. Am văzut la televizor, că ne-au lăsat doamnele să ne uităm. Pe urmă au venit englezii, ne duceau la plimbare în parc, la vamă... Era frumos şi cu ei. Martha din Anglia mi-a găsit nişte părinţi, dar n-am mai plecat. În clasa a VIII-a am plecat la Buzău la şcoală, pe urmă m-am întors aici şi am lucrat cu englezii. Îi ajutam cu copiii mai mici, am lucrat şi la Fundaţie... Nu stau degeaba, să ştiţi. Muncesc”, ne asigură femeia.
„Eu nu-mi dau copiii, orice ar fi”
Despre foştii colegi de la orfelinat, Lucica ne spune că cei mai mulţi sunt în locuinţele protejate ale fundaţiilor umanitare şi este mândră că ea a reuşit să-şi întemeieze o familie şi să aibă o viaţă relativ independentă. Îşi duce zilnic copilul la grădiniţă şi după-amiaza îl aduce acasă. Este bucuroasă că în curând va avea şi al doilea copil. O întreb dacă are condiţii potrivite pentru a creşte doi copii sau se gândeşte să apeleze la sprijinul unui cămin sau asistent maternal. „Eu nu-mi dau copiii, orice ar fi. Muncim şi ne vom creşte copiii”, a fost răspunsul ei.
Între zidurile pe care autorităţile au decis să le dărâme în acest an piatră cu piatră, vreau să aflu dacă dispariţia clădirii o va ajuta să uite viaţa grea din orfelinat şi Lucica ne face o declaraţie surprinzătoare: „Când mă uit la clădirea asta, cum a ajuns, mă doare inima. Aici a fost casa mea. Nu pot să uit, nu vreau să uit. Aici am crescut, de aici am plecat. Păcat de clădire, trebuia să facă locuinţe pentru oameni, garsoniere pentru cei care nu au unde sta. Sau un parc pentru copii, dacă o dărâmă”.
O lăsăm pe Lucica în faţa fostelor ateliere, la câţiva metri de imobilul care de la 4 ani i-a fost singura casă.
Primăria intenţionează să înfiinţeze un muzeu al psihiatriei în a doua cazarmă în care au fost copiii
De la primarul de Siret, Adrian Popoiu, aflăm că aproximativ 250 dintre copiii care au fost internaţi în fosta cazarmă austriacă s-au stabilit în Siret. Cam 50-60 dintre ei sunt la mila oraşului, prin serviciul de asistenţă socială al primăriei, dar nu sunt incluşi în nici un sistem instituţionalizat. Ei primesc o masă caldă la azilul de bătrâni, finanţată de firma Schweighofer Rădăuţi.
Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret, înfiinţat în anii 1967-1968, odată cu interzicerea avorturilor în România comunistă, a fost cea mai mare instituţie de psihiatrie infantilă din ţară, cu peste 2.000 de copii şi tineri. Oameni din toate colţurile ţării s-au descotorosit aici de copiii cu probleme psihice, cu handicapuri fizice, dar şi de cei fără nici o problemă, dar nedoriţi. În spatele porţilor mari şi al zidurilor, s-au petrecut abuzuri greu de imaginat, dezvăluite după 1990 de imagini filmate de străini şi confirmate de copiii care au fost ţinuţi ca nişte prizonieri periculoşi.
În actualul spital de psihiatrie cronici, mai sunt 120 dintre foştii pacienţi ai spitalului din vechea cazarmă. Oameni cu mintea rămasă în copilărie, total dependenți de sistemul de asistenţă socială şi psihiatrică. Cel mai tânăr are 25 de ani, cel mai în vârstă are 65 de ani, dar toţi sunt numiţi copii.
Pentru ei dar şi pentru a rămâne în memorie ceea ce a însemnat Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret în perioada comunistă şi în primii ani după revoluţie, autorităţile locale intenţionează să înfiinţeze un muzeu al psihiatriei. Acesta va funcţiona în cea de-a doua cazarmă, unde după „reorganizarea” post-revoluţionară au fost ţinuţi în spatele grilajelor, până prin anii 2000, copiii din vechea cazarmă austriacă. Aceasta din urmă va fi rasă de pe faţa pământului şi în locul ei va fi amenajat un parc.
