Chiar la intrarea în curtea Bisericii Sf. Vineri sunt două clădiri poziţionate faţă în faţă, despărţite de aleea care duce spre biserica unde slujeşte părintele Minu Mititelu. Una dintre clădiri se umple ziua, de copii, cealaltă, noaptea, de oameni ai străzii.
Şi unii, şi alţii au poveşti triste, însă la Sf. Vineri există oameni care încearcă să le întindă o mână de ajutor.
Reportajul video cu cele două centre din parohia părintelui Minu Mititelu a adunat şi cele mai multe voturi din partea celor peste 500 de invitaţi ai Galei „Top 10 Suceveni” - ediţia a III-a, primind şi premiul publicului, pe lângă cel oferit nominalizaţilor din acest an.
„Societatea trebuie să şi-i asume şi pe aceşti oameni, şi pe aceşti copii”, spunea cu modestie preotul Mititelu, la primirea premiului, afirmând de asemenea că „meritul nu este al meu. De unul singur nu poţi să faci în viaţă mare lucru, dacă nu ai aproape o echipă, dar şi comunitatea”.
„Ce mai vrea şi popa ăsta?
În curtea Bisericii Sfânta Vineri din cartierul George Enescu al municipiului Suceava funcţionează de ani şi ani de zile două centre sociale, unul de noapte, pentru oamenii străzii, şi unul de zi, pentru aproximativ 30 de copii care provin din familii aflate în dificultate.
Sunt două proiecte inedite realizate de părintele Mititelu, proiecte care la vremea demarării lor i-au contrariat pe unii funcţionari. „<Ce mai vrea şi popa ăsta?> A trebuit să ne batem cu morile de vânt, dar am răzbit”, îşi aminteşte părintele Minu Mititelu, preotul paroh de la Sf. Vineri.
Au trecut zece ani de la deschiderea centrului social de zi pentru copii, iar în acest timp au trecut pe acolo aproximativ 135 de copii.
Iar pentru cei mai mulţi dintre copiii de la centru, cuvântul copilărie a fost descoperit abia la Biserica Sf. Vineri.
„Am avut copii cărora părinţii nu le acordau absolut nimic”
Geanina Paveliuc lucrează cu minorii de la centru de mai mulţi ani. Psiholog, dar şi... „Şi părinte, aşa, câteodată, pentru anumiţi copii care nu au ambii părinţi, şi învăţătoare... câte un pic din toate. Majoritatea dintre ei sunt la o vârstă destul de fragedă şi îi încearcă foarte multe greutăţi, avem copii care suferă foarte mult şi încercăm să-i ajutăm”, îmi povestea Geanina la începutul acestei luni, când am mers să pregătim reportajul pentru Gala „Top 10 Suceveni”.
Atunci am cunoscut-o şi pe Simona Puşcaş. Este asistent social şi, zi de zi, are grijă de micuţii de la centru: „Încerc să le asigur copiilor o altă viziune asupra vieţii. Mă gândeam să le-o fac mai frumoasă, să simtă că au copilărie”.
Simona Puşcaş lucrează la centrul social de zi pentru copii din 2010 şi nu de puţine ori a fost marcată de poveştile triste ale prichindeilor care au trecut pe acolo. ”Au fost cazuri care chiar m-au durut, am avut copii cărora părinţii nu le acordau absolut nimic”, mărturiseşte asistentul social.
„Să nu credeţi că a fost coadă la uşa bisericii, să-i ajute”
E trecut de ora 13.00, iar copiii încep să apară. După-amiaza vin cei mai mici, cei care au ore la şcoală dimineaţa.
Primul lucru: temele pentru a doua zi.
Edera e atentă la literele ei, Felix îşi face temele cu Adi, unul dintre voluntarii centrului, Luca nu scoate un sunet, concentrându-se la problemele de aritmetică, Antonela îşi scrie compunerea pentru mâine, iar Iulian se tot frământă ce culori să folosească pentru desenul la care a ajuns în cartea de colorat.
Orele trec. Ceasul arată aproape ora 2 şi jumătate după-amiaza, iar micuţii se pregătesc să meargă să mănânce, în sala de mese a parohiei.
Joi este un motiv în plus de bucurie la masă pentru că, în acea zi, o cofetărie din oraş le aduce săptămână de săptămână prăjituri.
În spatele acestor proiecte, sunt cheltuieli destul de mari şi vorba părintelui Mititelu: „să nu credeţi că a fost coadă la uşa bisericii, să-i ajute”.
„Utilităţile sunt cele mai costisitoare - explică părintele - gaz, apă, lumină... trece luna şi ne ia contorul dacă nu plătim... am păţit şi lucruri din astea. Mi-a venit şi 100 de milioane pe o lună”.
Proiectele de la Sfânta Vineri sunt în parteneriat cu Primăria Suceava, însă majoritatea fondurilor sunt asigurate de preotul Mititelu şi asociaţia parohiei, „Lumină Lină”.
„În jur de 75% din fonduri sunt susţine de asociaţie cu parohia Sf. Vineri şi cam 25%, primăria. Asistenţa socială este o cenuşăreasă a societăţii şi cu greu faci faţă dacă nu te implici”, continuă Minu Mititelu.
Singurul centru de noapte pentru oamenii străzii, înfiinţat în 2009
Afară, temperaturile au început să scadă sub zero grade, iar camerele din clădirea de vizavi, cea în care funcţionează din 2009 centrul social de noapte, încep să fie ocupate de tot mai mulţi oameni ai străzii.
Mulţi ştiu de adăpostul părintelui de la Sf. Vineri, singurul de acest gen din oraş, şi vin acolo singuri, în timp ce unii sunt aduşi de pompieri, de Poliţia Locală ori chiar de angajaţii de la centru care au un microbuz special achiziţionat pentru a-i salva pe cei nevoiaşi din ghearele îngheţului.
„Sunt şi ei fiinţe. E chipul lui Dumnezeu în om. Au şi ei câte o istorie în spate, unii merită, alţii nu merită, nu trebuie să-i judecăm, nu ştim ce putem ajunge şi noi. Sunt oameni care poate au ajuns în stradă nu neapărat din cauza alcoolului, acesta este doar un efect. Au pierdut casele, au divorţat, le-a luat banca tot, i-au dat afară de la serviciu... Sunt oameni care nu au putut să treacă peste aceste momente grele din viaţa lor”, explică preotul Minu Mititelu.
Scrisori către Moş Crăciun
Ninge peste parohia părintelui Mititelu.
În clădirea copiilor e agitaţie mare. Ajutaţi de Simona şi Geanina, micuţii îi scriu lui Moş Crăciun.
Iulia se tot frământă. Nu ştie ce să îndrăznească să îi ceară Moşului. „Ce ţi-a adus Moşul anul trecut?”, o întreb. „Nu mai ţin minte”, răspunde ea trist.
De cealaltă parte a mesei, Ana Maria îi scrie moşului că vrea să-i aducă haine ca ale personajului ei preferat, Violetta. „Pentru că vreau să mă îmbrac frumos ca toţi ceilalţi copii”, îi explică în scrisoare Moşului.
Felix în schimb e hotărât: vrea un echipament de fotbal cu Steaua şi adidaşi. Cu crampoane şi fără. Mărimea 36. De băieţi! Şi nu e tot: „Şi haine pentru cei trei fraţi ai mei”, îi scrie Felix Moşului.
Vine rândul lui Iulian, iar Simona îl ajută cu scrisoarea.
„Ai spus aşa: dragul meu Moş Crăciun, te rog să-mi aduci o carte cu Garfield... atât?”, îl întreabă Simona. Iulian mai are o precizare: „Zi-i că-i la Kaufland”.
Îşi aduce aminte că ar mai vrea ceva: o maşină cu telecomandă.
Ar da în schimb toate dorinţele pe una singură.
„Cine vrei tu să vină acasă de Crăciun?”, îl întreabă Simona. „Tata”, răspunde el prompt.
Tata e departe, „la munte”, îmi explică Iulian: „Munceşte ca să aducă jucării şi bani să mergem în excursie”.
Edera vrea şi ea ceva special. O zână. „De jucărie”. A, şi o păpuşică mică. „Şi o suzetă”, îi spune Simonei. „Suzetă? - se miră Simona - Pentru tine sau pentru păpuşă?”. „Pentru păpuşă”, se înroşeşte la faţă Edera, chicotind ruşinată.
„Nu doresc lucruri extraordinare, ci lucruri mici”
Peste câteva zile e Crăciunul, iar părintele Minu va încerca şi anul acesta să-i umple sacul Moşului: „Sunt şi copii simpli, copii care îşi cunosc posibilităţile de acasă, nu doresc mult, nu doresc lucruri extraordinare, ci lucruri mici”. Părintelui îi vine în minte dorinţa unuia dintre copiii care au trecut pe la centru şi ochii i se înlăcrimează: „Îşi dorea foarte mult un penar. De multe ori, copiilor dorim să le luăm ce-i mai bun, dar copilul acela nu avea un penar. Este foarte emoţionant, să-ţi doreşti un penar şi să nu ai cu ce să-l iei”.
Camera micuţilor este plină de ornamente de Crăciun. A apărut şi bradul, iar copiii îl împodobesc şi repetă colinde.
Pe o masă, găsesc încă o scrisoare pentru Moş Crăciun. E a Alexandrei, o fetiţă care vine dimineaţa, cu cei mai mari, care învaţă după-amiaza. Îmi aduc aminte de cuvintele preotului Mititelu, când citesc rândurile scrise de Alexandra: „Dragă Moşule, eu îmi doresc sănătate şi multe bucurii. Eu de la tine mai vreau şi o pungă de dulciuri. Nu vreau foarte multe de la tine. Cel mai mult îmi doresc să aduci şi familiei mele sănătate şi bucurii pentru totdeauna”.
În clădirea de vizavi este linişte. Oamenii străzii apar după lăsarea întunericului, ştiind că la centrul părintelui Minu Mititelu au întotdeauna un pat şi o masă caldă.