Printează articolul
Trimite e-mail
La două zile după cea de-a treia ediţie a Galei „Top 10 Suceveni”, eram de serviciu la redacţie.
Era duminică dimineaţă şi mă uitam peste înregistrarea video a galei făcută de colegii de la Bucovina TV.
Am ajuns la reportajul video despre doctoriţa Agneta Pal şi, ceea ce nu observasem la gală, fiul doctoriţei, şi el medic, la Spitalul Judeţean Arad, avea lacrimi în ochi. Venise împreună cu fiica lui în vârstă de 7 ani tocmai de la Arad să-şi susţină mama în acea seară plină de emoţii. Nepoţica doctoriţei îşi ţinea mâinile la ochi. „Plânge?”, am întrebat o colegă. Iar răspunsul a venit la scurt timp, când pediatrul Agneta Pal a fost chemată să-şi ridice premiul.
În timp ce „Buni” vorbea la microfon, cei care asigurau transmisia în direct a galei au mutat imaginea pe operatorul care filma masa unde se aflau rudele doctoriţei. Fetiţa blondă cu ochii verzi izbucnise în plâns.
„Cred că voi muri cu impresia acestei seri minunate. Mulțumesc bunului Dumnezeu care îmi dă sănătate, putere de muncă, voinţă, ambiţie, dăruire pentru meserie, dragoste pentru copii, mulţumesc familiei care mă lasă să lucrez departe de ei, mulţumesc conducerii spitalului care îmi asigură condiţii de muncă şi de trai în spital, colectivului secţiei de Pediatrie care a devenit a doua familia a mea, mulţumesc tuturor şi dedic acest premiu micilor mei pacienţi, peste 100.000 pe care i-am tratat în aproape jumătate de veac, dar şi celor pe care îi voi trata mai departe. Crezul meu în viaţă a fost, după dictonul latin: <prin speranţă, la stele>, la care eu mai adaug: prin speranţă şi multă, multă muncă, la stele”, a fost mesajul emoţionant al doctoriţei Pal.
“Cred că bat toate recordurile, să tratez trei generaţii la rând”
Luna trecută s-au împlinit 47 de ani de când doctoriţa Agneta Pal lucrează în Pediatria spitalului din Câmpulung Moldovenesc. De aproape cinci decenii are grijă de copiii unui oraș întreg.
„Nu demult a venit un bunic cu nepoțelul la consultație. A zâmbit și mi-a spus: <Vai, dna doctor, când aveam 14 ani m-ați tratat de reumatism și m-ați făcut bine. De atunci, mi-ați tratat toți copiii și acum am venit cu nepoțelul>. Cred că bat toate recordurile, să tratez trei generaţii la rând”, îmi povestea doctoriţa când am vizitat-o la spitalul câmpulungean.
Actualul director al unităţii medicale, dr. Eugen Ciosnar, îşi aminteşte că la începuturile carierei lui, când a ajuns la Câmpulung Moldovenesc ca stagiar, doctoriţa Pal i-a tratat şi lui copiii: „Şi am fost foarte mulţumit”, completează doctorul.
Pe Agneta Pal am întâlnit-o în camera de gardă a secţiei de Pediatrie. Nu am sunat să o anunţăm că venim, pentru că ştiam că nu pleacă niciodată din spital.
De aproximativ patru ani, spitalul i-a devenit şi casă, la propriu, doctoriţa fiind tot timpul la dispoziţia micuţilor ei pacienţi.
Directorul spitalului: „24 din 24 de ore, dumneaei este aici şi permanent avem nevoie de ea”
În 2005, doctoriţa Pal a ieşit la pensie.
Rămasă văduvă, şi-a vândut casa din Câmpulung Moldovenesc şi plănuia să se mute la Arad, unde fiul ei este medic ortoped la Spitalul Judeţean. Şi-a cumpărat un apartament în Arad, pe care îl are şi în ziua de astăzi, însă ceva o ţinea în loc. Simțea că nu se poate despărți de spital, iar sentimentul renunțării la munca ce îi dăduse atâtea satisfacții era insuportabil.
„Era o lipsă acută de medici pediatri şi având în vedere experienţa dumneaei, am rugat-o să rămână în continuare”, povestește directorul spitalului câmpulungean, Eugen Ciosnar.
Iar doctoriţa a rămas să profeseze în continuare, un an-doi, până când vor veni noi medici pediatri la Câmpulung. Şi au trecut anii şi doctoriţa nu a mai plecat.
O vreme a locuit în gazdă, însă pentru că nu era nici un medic care să rămână de gardă pe secţia de Pediatrie, de după-amiaza până a doua zi dimineaţa, Agneta Pal a acceptat propunerea directorului Eugen Ciosnar de a locui în spital şi de a asigura astfel permanenţa.
„24 din 24 de ore, dumneaei este aici şi permanent avem nevoie de ea”, completează Eugen Ciosnar.
Camera de gardă de la Pediatrie este de ani de zile casa ei, iar puținele lucruri pe care nu le-a dus încă la Arad, printre care şi fotografiile cu familia ei, în special cele cu nepoţica în vârstă de 7 ani, le ţine într-un salon. Deseori, când i se face dor de familie, se pierde în acele fotografii. „Fiul meu mă tot întreabă <Când vii definitiv la Arad?> Voi merge. Deocamdată cât sunt în stare și sunt folositoare și simt că sunt în stare, lasă-mă să mai lucrez, pentru că asta este plăcerea și viața mea”
Preotul: „Se simte o legătură deosebită între ea şi Dumnezeu”
Îmi arată o fotografie cu ea, la 23 de ani. Atunci, pe 1 noiembrie 1967, a intrat pentru prima oară pe poarta spitalului câmpulungean. Absolvise Medicina la Cluj, şefă de promoţie pe ţară, şi a ales spitalul din Câmpulung Moldovenesc, pentru a putea lucra împreună cu soţul ei, şi el medic, care fusese repartizat tot în regiunea Suceava.
„Sunt văduvă de 18 ani, soțul meu a decedat, în 3 luni, cancer pulmonar, a fost o perioadă groaznică pentru mine, chiar am făcut o depresie. A murit la 58 de ani, foarte repede și a fost o dramă pentru mine”, mărturiseşte doctoriţa.
Acum, în puţinele ei ieşiri săptămânale din spital trece să mai privească din când în când casa în care a stat ani la rând şi de care o leagă multe amintiri păstrate în suflet, şi întotdeauna pe la biserica catolică din Câmpulung Moldovenesc.
„Se simte o legătură deosebită între ea şi Dumnezeu. Dacă fiecare dintre credincioşii de la noi din comunitate ar face puţinul pe care îl face dna, cu ghilimelele de rigoare, pentru că doamna face foarte mult, cu siguranţă ar arăta mult mai bine şi comunitatea, şi lumea ar fi altfel”, mărturisea Petru Bişog, preotul paroh al bisericii romano-catolice din Câmpulung Moldovenesc.
Un om minunat. În halat alb
Între urgențele de la spital, Agneta Pal mai iese la plimbare pe drumurile care duc spre pădurea din apropierea spitalului. „Nu e departe, haideţi cu mine”. Şi o urmăm, zâmbind ruşinaţi când realizăm că ţinem cu greu pasul cu ea.
Directorul Ciosnar ne-a avertizat, dar nu l-am crezut: „Are o condiție fizică extraordinară pentru că în fiecare zi face bicicletă, cam 45 de minute - o oră pe bicicletă şi condiția fizică este excelentă”.
Ne oprim într-un loc de unde se vede tot Câmpulungul. Ne arată „casa” ei. Cea mai mare din oraş: spitalul.
Minute în şir, parcă hipnotizată de peisaj, priveşte în zare şi uită efectiv de prezenţa noastră.
Nu durează mult, însă, şi se scuză că trebuie să se întoarcă la spital. Dacă apare vreo urgenţă şi ea nu e acolo?
„Cred că va fi sfâșietor pentru dumneavoastră când veți ieși pe poarta spitalului?”, iar răspunsul vine imediat: „Va fi cumplit, nici nu vreau să mă gândesc la asta, nici nu vreau să mă gândesc”.
