Cursa defensivă

Monitorul de Suceava publică textele premiate la concursul de proză scurtă pentru liceeni „CILout&write – Descătuşează-ţi fantezia”, organizat de Clubul de Iniţiativă Literară (CIL),  în parteneriat cu Clubul SF „Cygnus Quasar” – Suceava, Societatea Ştiinţifică Cygnus – Centru UNESCO, Observatorul Astronomic (Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava) şi Academia de Aventură „Pământul Viu” Fălticeni.

Premiul III a fost câştigat de Alexandra Diaconiţa, 18 ani, Colegiul Naţional „Nicu Gane” Fălticeni.

Stăteam în genunchi pe pământul reavăn, cu mâinile unse de huma udă şi cu chipul tocit de vânt. Eram în mijlocul pădurii, lângă un arbore căzut demult, mâncat la nesfârşit de insecte mici, ce scociorau după o bucată de carne putredă, carne de lemn.

Cu ochii închişi, ascultam respiraţia copacilor, a frunzelor şi foşnetul lacrimilor lor. Colţul buzelor mi-era aplecat spre infern, acolo unde au căzut aripile mele anul trecut, când nu le-ai prins. Unghiile îmi erau negre ca ale tale, negre de mort. Plângeam în hohote şi suspinam… Atât mi-a mai rămas să fac după ce am realizat că lumea e un loc mult prea crunt ca să te pot readuce înapoi, în braţele din care ai fugit ca o pasăre călătoare spre orizont. Cu părul tău blond şi ochii roşiatici, aidoma frunzelor toamnei, apusului sau buzelor mele care se impregnau pe ei în sărutări calde... Cu degetele tale lungi şi frumoase, pe care adoram să le ating, unul câte unul, pentru a mă curenta până în adâncul sufletului. Ţi-am spus să pleci şi să mă abandonezi lumii uitate, dar tu ai stat în ploaie cu mine. N-ai vrut să mă pierzi, aşa cum te-ai pierdut de tine, de atâtea ori.

Nu mi-ai mai spus nimic de atunci. Toţi te-au ascuns de mine. Până acum, când ştiu că eşti la doi metri sub pământ, cu tot cu zâmbetul tău enigmatic, cu mâinile tale catifelate şi cu ochii tăi care au strâns toate lacrimile pe care le-am rupt din mine.

Rochia-mi neagră e sfâşiată de fiara din interiorul meu, care se ascunde după zidul ridicat în faţa emoţiilor. E ca atunci când eşti pe vârful muntelui, departe, şi dacă ţipi nu-ţi mai poate auzi nimeni urletele, decât tu şi natura. Cum ar fi asta? Cum ar fi să te chem pe nume, cum am făcut-o de atâtea ori când mă zvârcoleam în coşmaruri, iar tu să îţi întorci faţa spre mine, să te opreşti din drumul tău spre întuneric şi să mă iei de mână? Promit că nu o să mă sperii de tine. Te vreau aşa cum eşti, iubite! Te voi ierta, îţi voi mângâia oasele albe, pielea tumefiată şi vânătă şi voi zâmbi până şi ultimei bucăţi putrezite din tine.

A început să iasă soarele şi rumeguşul pădurii luceşte asemenea zăpezii în plină iarnă. Mi-au mai rămas câteva ore; ţi-au mai rămas câteva clipe în întunericul pământului. Trebuie să vii lângă mine, să-mi explici de ce ai fugit, de ce te-ai avântat în neant. Cât te-am căutat până să-ţi aflu planul diabolic... Merg, merg şi mă împiedic de pletele mele lungi, prea lungi pentru ceea ce am de făcut pentru iertarea ta. Ştiu că nu eşti liniştit acolo unde eşti. Ai avut grijă să mi-o spui la nesfârşit prin semne... Mi-ai trântit furios cana de podea... Ai aruncat fotografiile cu noi de pe birou, ca şi cum nu ar mai fi meritat să mă gândesc la tine; ca şi cum tu nu ai fi vrut să-mi mai vezi zâmbetul.

Scot din rucsac foarfecul cu care să-ţi dezleg mâinile, prinse ca la prizonierii din închisori. Au uitat să desfacă frânghia, când te-au lăsat aici, în pământ. Întâi îmi tai pletele. Şuviţele cad în dezordine pe spatele meu, pe frunzele putrede, pe lângă crucea ta. În piept îmi zace urletul cel mai greu de dus, de până acum. L-am afundat în suflet şi am icnit. Iau lopata, sprijinită de trunchiul copacului căzut şi sap. Dau de melci, de cochiliile lor, de râme şi de viermi, şi mi se face greaţă. Aş vrea să fug, să plec departe, dar simt din nou puterea ta de necrezut asupra mea. O forţă care mă sugrumă, cu cât mă apropii de tine mai mult.

După o oră de săpat continuu, îmi simt rochia cum mi se lipeşte de piele, sudoarea îmi curge pe gâtul murdar şi mă ustură braţele pline de bătături şi de răni. În genunchi, rostesc o rugă pentru tine. Am ajuns la sicriul de lemn scump, cu crucea aurită. Încerc capacul. Se desface uşor. Ai ştiut că voi veni după tine. Respir adânc şi salt capacul. O duhoare de carne arsă, de iad mă învăluie şi mă duce aproape de leşin.

Şi atunci te-am privit. Mâini sângerii, cu oasele ieşite pe alocuri prin piele. Îţi ridic mâna şi-o ating uşor de faţa mea. Aceeaşi atingere. Te ridic brusc. Printre dinţii albi văd viermi mici, verzi, care rod din tine ca dintr-o carte veche, uitată într-o bibliotecă abandonată. Te aşez pe iarbă. Îţi mângâi ce-a mai rămas din părul cândva ciufulit. Cu mâinile descărnate aşezate în jurul meu ca într-o îmbrăţişare, mi-am amintit cum mi-ai sărutat fruntea în ziua în care m-ai părăsit spunându-mi că pentru NOI e prea târziu. Te-ai ascuns în tine şi te-ai sinucis cu minciuni vânzându-ţi diavolului sufletul pentru o iluzorie eliberare. Nu eu ţi-am legat mâinile. Nu eu te-am ademenit în închisoarea propriului tău suflet, unde n-ajunge nici un leac pentru durere. 

Scot din rucsac sticla cu lichid gălbui. Îl împânzesc peste tot, pe tine, pe iarbă, pe trunchiul căzut. Sfârrrr... în câteva minute totul este în flăcări… Cum a fost dragostea noastră, îţi mai aminteşti? Fug spre maşină şi mă îndrept spre benzinăria din apropiere.

În oglinda geamurilor îţi văd imaginea, cu ochii roşii sclipind în orbite şi flăcările care-mi trec prin corp, în timp ce clădirile din jur se năruiesc sub suflul exploziilor. Stau dreaptă şi mă privesc în vitrina care să încăpăţânează să rămână întreagă. Părul îmi este din nou lung, de parcă nici nu îl tunsesem. Ochii... Ochii sunt demonici... Luminiţe nesfârşite, verzi şi roşii... Imaginile noastre se suprapun. Sunt una ca tine. În sfârşit, liberă!