Fântâna Tinereţii

Monitorul de Suceava publică textele premiate la concursul de proză scurtă pentru liceeni „CILout&write – Descătuşează-ţi fantezia”, organizat de Clubul de Iniţiativă Literară (CIL),  în parteneriat cu Clubul SF „Cygnus Quasar” – Suceava, Societatea Ştiinţifică Cygnus – Centru UNESCO, Observatorul Astronomic (Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava) şi Academia de Aventură „Pământul Viu” Fălticeni.

Premiul II a fost câştigat de Cezar Humeniuc, 17 ani, elev la Colegiul Tehnic „Mihai Băcescu” Fălticeni.

Un sunet puternic îl făcu să tresară, scăpând ceaşca de cafea din mâna. "Nu iar!", gândi după ce recunoscu împuşcătura. Înaintând încet spre fereastră, lumina unui felinar i-a confirmat bănuielile. O femeie zăcea întinsă pe stradă. O baltă întunecată se mărea încet în jurul ei. Doi bărbaţi, îmbrăcaţi cu paltoane negre, care târau după ei un băieţel, s-au apropiat în grabă. Priveliştea îl copleşi, cu toate că văzuse acelaşi scenariu de mai multe ori decât îndrăznea să îşi amintească. Scârţâitul uşii îl făcu să se întoarcă.

Ce se întâmplă, Sergiu? Ce a fost zgomotul acesta?

În uşă stătea cea mai frumoasă persoană pe care a văzut-o vreodată. Prezenţa ei îl făcu să uite pentru o clipă ororile de afară. Avea înfăţişarea unei fete de 30 de ani, dar ştia că era mult mai bătrână, cu toate că nu îndrăznise niciodată s-o întrebe vârsta adevărată. Părul brunet îi amintea de basmele mamei, pe timpul când lucrurile erau normale. Câteodată se pierdea în ochii ei verzui, doar atât cât să poată îndura acea lume oribilă în continuare. O iubea cu toată fiinţa lui, iar ea îl iubea la fel de mult. În acea dimineaţă, Carmen purta o bluză albastră cu dungi albe şi o fustă lungă, neagră.

Se întâmplă iar. Te rog, nu te uita.

Un ţipăt subţire se auzi de afară. Apoi o linişte de mormânt a cuprins lumea. Sergiu îl putea vedea pe unul dintre cei doi bărbaţi mişcându-şi gura, dar nu putea percepe nici un sunet. Cu un pistol îndreptat spre băieţel, bărbatul apăsă trăgaciul. Sergiu căzu în genunchi, lăsând o lacrimă să îi curgă pe obraz. Liniştea îl omora. Braţele lui Carmen îl cuprinseră strâns.

Nu mai suport!, spuse el. Totul se termină azi! Viaţa oamenilor nu mai are nici o valoare în această lume blestemată.

Se ridică în picioare şi îşi şterse obrajii.

- Astăzi împlinesc 83 de ani şi nu arăt mai bătrân decât tine. E doar vina lui şi nu-l voi ierta niciodată pentru asta. Arfi trebuit să fiu mort demult, la fel ca jumătate din cei în viaţă acum. Victor va muri în această seară împreună cu „sfătuitorii” săi. Toţi cei care au creat reţeta imortalităţii vor fi la petrecere, iar eu nu voi pierde ocazia, fii sigură de asta.

Faţa lui Carmen se întunecă. Ştia că „sfătuitorii” la care se referea erau liderii mafiei şi ai yakuzei, cei care au controlul asupra bărbaţilor în paltoane negre. Odată cu venirea lui Victor la putere aceşti oameni au ieşit în afara legii.

- El e tatăl tău. Ai spus că-l vom cruţa, spuse Carmen în timp ce strângea cioburile de pe jos. Avem nevoie de o faţă publică pentru a dobândi încrederea oamenilor.

- Tatăl meu a murit cu mult timp în urmă. ,,În seara în care a venit acasă şi a testat vaccinul pe pielea mea”, gândi el.

În acel moment, Carmen realiză că nu îl poate face să se răzgândească. Furia, tristeţea, frica, dar şi curajul - toate se regăseau în vorbele lui. Sergiu se aşeză înapoi în genunchi şi o ajută pe Carmen să termine de strâns cioburile.

Du-te şi pregăteşte-te, începu Carmen după ce ridică şi ultimul ciob. Ţi-am lăsat costumul pe pat.

După ce îmbrăcă cel mai bun costum pe care îl avea, Sergiu verifică buzunarele şi găsi o fotografie veche cu Carmen. Se uită la data de pe spatele: 21 august 1997. „Prima noastră fotografie împreuna”, gândi în timp ce un zâmbet i se strecură pe faţă. „Această seară ţi-o dedic ţie”, îşi spuse ascunzând fotografia în buzunarul din dreapta de la piept.

Pe biroul de lângă pat era o servietă neagră cu mâner gri. Sergiu o ridică, controlă conţinutul cu atenţie şi ieşi din cameră. Lungimea holului, cu toate că nu era mai mare de 5-6 metri, i-a dat timp ca orice urmă de afecţiune pentru Victor, cel căruia îi spunea „tată”, să dispară. Îşi aminti de acea seară, când nu avea mai mult de 13 ani. Victor a venit acasă beat, după ce testarea vaccinului pe oameni a fost respinsă. „Puteam salva lumea cu asta!”, striga Victor, ţinând o seringă într-o mână şi o sticlă de tărie în alta. Simţea şi acum mirosul acru de băutură răspândit în toată camera, când îl prinse de braţ. „Va fi ca o înţepătură de albină”, au fost ultimele cuvinte pe care şi le amintea. Apoi s-a trezit pe patul unui spital.

„Azi ne vom primi răzbunarea! Nu doar pentru mine, ci pentru toţi cei care au avut de suferit după acea zi. Milioanele de oameni care au murit din cauza ta şi milioanele care au trăit fără voia lor. Pedeapsa va fi moartea ta şi a tuturor celor care te-au susţinut”.

Carmen, ne vedem mâine. Urează-mi succes.

Ieşind din camera de zi în fugă, Carmen îl cuprinse pe Sergiu în braţe şi îl sărută prelung. Viaţa, moartea, timpul, omenirea, toate dispăruseră pentru o secundă lăsând în urmă doar iubirea. Sergiu s-a desprins uşor din îmbrăţişare, s-a întors şi a apăsat hotărât clanţa uşii.

Aerul rece l-a izbit în faţă. Ştia că ar putea fi ultima dată când o vede pe Carmen, dar încerca să nu se gândească la asta. În stradă, nu s-a putut uita la cele două corpuri din mijlocul trotuarului şi a pornit în direcţia opusă, spre staţia de tramvai. Putea vedea la geamurile celorlalte blocuri ochi judecători urmărindu-l. Foarte puţini îşi permiteau să iasă din case înainte de alarma dimineţii. Cei care o făceau erau fie oameni importanţi, fie oameni obişnuiţi care sfârşeau precum mama şi copilul din stradă. Ca fiu al conducătorului, Sergiu avea mai multe drepturi în comparaţie cu restul. „Nu am cerut asta!”, ar fi dorit să le spună, dar avea o misiune şi nu putea lăsa nimic să îl încetinească.

Soarele se ridica peste oraşul în aparenţă adormit. Razele sale încă mai puteau străbate covorul de fum de deasupra. Plantele nu mai creşteau demult în oraş, aşa că parcurile deveniseră singurele locuri mai triste decât staţiile de tramvai cu postamente cenuşii. Ziua, pe cele câteva bănci se aşezau bătrâni care îşi aşteptau resemnaţi moartea şi oamenii aflaţi în sărăcie, care nu îşi permiteau nici o formă de vaccin. Noaptea nimic viu nu mişca. La un moment dat, Sergiu observă că un bătrân era bătut de doi bărbaţi în paltoane. Ştia că nu se putea implica, cu toate că fiecare moleculă din corpul său îl îndemna să îi sară în ajutor victimei gârbovite sub ploaia de lovituri. „Servieta trebuie protejată”, îşi spunea. „De mâine totul va fi diferit”, îşi făgăduise Sergiu, cu dinţii încleştaţi. Auzi ce-i spuneau bătrânului, printre lovituri: „... cum ai pus tu mâna pe frumuseţea asta?” „Fântâna Tinereţii se vinde cu sume uriaşe, ce-ar fi s-o confiscăm?”, spuse unul din ei, după care scoase din buzunarul bătrânului o bucată de hârtie. Sergiu îşi aminti: Fântâna Tinereţii era primul nume pentru vaccin. Se afla pe prima serie de afişe, scoase în urmă cu 70 de ani. Victor ştia atunci că era un risc uriaş ca vaccinul să ucidă şi totuşi nu a ezitat să-l folosească pe propriul său fiu. Sergiu îşi reaminti scopul pentru care a ieşit în această dimineaţă din casă şi îşi continuă drumul.

Tramvaiul era unicul mijloc de transport legal pentru oamenii obişnuiţi. Erau trei linii: industrială, cea mai populată dintre toate, linia rezidenţială, folosită de cei care erau destul de norocoşi să aibă o locuinţă şi cea de-a treia linie, fără un nume oficial, căreia i se spunea Linia Paradisului. Singurul mod prin care se putea călători cu Paradisul era cu card de acces. Sergiu se aşeză pe o bancă după ce trecuse cardul prin dispozitivul de scanare şi aşteptă.

Alarma dimineţii începuse. Un ţiuit prelung urmat de obişnuitul ,,Bună dimineaţa! Stimaţi călători, aveţi acum permisiunea de a vă părăsi reşedinţele. Vă dorim o zi minunată!” recitat de o voce robotică masculină. La finalul acestui mesaj strada se umplu de oameni, majoritatea îndreptându-se spre staţie. Sergiu putea vedea zonele de aşteptare pentru celelalte linii. Vedea cât de mare era înghesuiala acolo, iar în apropierea lui, pustiu. Două tramvaie imense sosiră, unul pentru linia industrială, iar altul pentru cea rezidenţială. Staţia se goli. O oră mai târziu înţelese de ce se numea Linia Paradisului. Cel mai curat vehicul pe care îl văzu vreodată se apropia în viteză de staţie. Un tramvai galben-auriu, cu interior alb opri. Când uşile se deschiseră, aceeaşi voce din megafon spuse: „Sergiu Andone, te rog păşeşte în tramvai.” Urcă şi uşile se închid. „Începe procesul de curăţare a aerului. Nu te mişca”, se auzi dintr-un difuzor. Un val puternic de curent îl lovi pe Sergiu în moalele capului şi simţi aerul pur intrându-i în plămâni.

Câteva minute mai târziu tramvaiul ajunse la destinaţia finală. Era pentru prima dată când Sergiu vizita această parte a oraşului, nu pentru că nu putea să o facă şi înainte, ci pentru că nu îi plăcea să vină aici. Auzise poveşti despre cum trăiesc oamenii bogaţi în această zonă. Lângă staţia de tramvai se afla o parcare. Trecuseră cinci ani de când Sergiu nu mai văzuse o maşină. Cerul era atât de curat, încât soarele aproape îl orbea. Observă că nu era nici un bloc prin preajmă. Doar case uriaşe, cu câte o curte mică în faţă, plină de copaci şi flori. Acestea îi aminteau lui Sergiu de timpul pe care îl petrecea în parc alături de prietenii săi când era mic. „Voi aduce lumea la modul în care era înainte. Tot oraşul va arăta aşa”, gândi el. La capătul străzii se putea zări o clădire mai mare decât toate celelalte. Înconjurată de un gard de piatră înalt şi protejată de vreo douăzeci de gărzi nemişcate la baza zidului. „REŞEDINŢA PRIVATĂ A DOMNULUI VICTOR ANDONE, CONDUCĂTORUL ŞI SALVATORUL ACESTEI ŢĂRI”, scria pe placa de pe zid. „Salvator!”, pufni dispreţuitor şi grăbi pasul spre clădire.

- Sunt Sergiu Andone, fiul domnului Victor Andone, zise în timp ce îi înmână legitimaţia unui ofiţer. Am venit pentru petrecere.

Garda aruncă o privire scurtă pe legitimaţie, apoi se uită lung la Sergiu.

- Lăsaţi-l să treacă.

Poarta se deschise, iar Sergiu intră în curte. Numărul gărzilor din interior era de trei ori mai mare, toţi înarmaţi. Uşile clădirii se deschiseră, iar în spatele lor, Victor. Arăta la fel ca atunci când Sergiu era mic. Înalt, blond, cu ochii albaştri. Nu-i dădeai mai mult de 45 de ani. Era îmbrăcat într-un pulover simplu, alb şi o pereche de pantaloni gri. Papionul purpuriu de la gât întregea nota de eleganţă şi distincţie care mai degrabă erau date de chipul său decât de haine.

- Sergiu! Au trecut atâţia ani! Ţi-ai băgat în sfârşit minţile în cap şi ai venit să mi te alături? Te aşteptam..., spuse Victor cu un glas calm şi sigur.

- Nu, tată. Am venit să-ţi aduc ceva, ceva ce ai pierdut demult, zise în timp ce încerca să-şi controleze tremurul corpului.

- Ce anume?

Nu mai rezista. Aşeză servieta pe băncuţa din fier forjat de lângă el, o deschise cu grijă şi scoase dintr-un compartiment ascuns, cu mişcări ce îi părură de o lentoare aproape imposibilă, un pistolet artizanal, nedetectabil.

- Dreptate! Şi, odată cu acest strigăt care se pierdu printre acordurile valsului care răsuna prin ferestrele larg deschise, sentimente care prindeau contur încet-încet se eliberau de fiinţa lui Sergiu.

Îndreptă arma spre Victor şi, aproape concomitent cu apăsarea trăgaciului, simţi o durere ascuţită, profundă în spate. Lumea se întunecă. Începu să se clatine, însă înainte de colaps o văzu pe Carmen, în depărtare, într-o grădină, ţinând în braţe un copil abia născut. Impactul cu pământul nu mai conta. Un zâmbet îi rămase întipărit pe faţă.