Acum 15 ani...

Monitorul de Suceava publică textele premiate la concursul de proză scurtă pentru liceeni „CILout&write – Descătuşează-ţi fantezia”, organizat de Clubul de Iniţiativă Literară (CIL),  în parteneriat cu Clubul SF „Cygnus Quasar” – Suceava, Societatea Ştiinţifică Cygnus – Centru UNESCO, Observatorul Astronomic (Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava) şi Academia de Aventură „Pământul Viu” Fălticeni.

Premiul I a fost câştigat de  Roxana Gavriluţ, 17 ani, elevă la Colegiul Naţional „Nicu Gane” Fălticeni.  

Îmi ating faţa fără să simt aproape nimic. De jumătate de oră nu mă mişc. Stau. Doar stau şi ascult cum vântul de afară intră prin geamul spart. E mijlocul lui noiembrie, dar afară s-a aşezat un strat gros de zăpadă.

Înainte să plec mi-au spus ’’Încă nu! Mai stai puţin!’’ Acel puţin însemna jumătate de an. Nu puteam sta atât în acea încăpere, alături de zece oameni necunoscuţi, cu care împart doar  un singur lucru: întâmplarea.

Acum sunt în siguranţă. Aşa cred. Lumină nu mai este de vreo 7 zile. Lumânările s-au terminat aseară. Doar întunericul mai poate lumina aici.

Ce-i drept, noaptea e cam sinistru. Uşa scârţâie, obloanele se lovesc zgomotos de peretele aproape dărăpănat iar eu nu am ce face. Mă uit mereu la schiţele din faţa mea şi nu-mi dau seama. Eu le-am scris? Sau întâmplarea a făcut ca în acea zi să fiu la locul potrivit, întâlnind persoanele potrivite? Memoria începe să mă lase. Deşi ochii-mi sunt închişi, somnul mă evită cât poate.

Stau pe un vârf de munte, într-o cabană părăsită. Zăpadă peste tot. Totul e alb,  mult prea alb. Culoarea care se potriveşte cel mai bine decorului e roşu... roşu ca vinul, roşu ca buzele Albei-ca-Zăpada... Sângele.

Acum 15 ani, pe zăpada din faţa cabanei, atunci abia construită, pasta roşie lipicioasă dădea un aer de siguranţă, de împlinire. Curgea atât de încet de parcă ar fi fost în slow motion.

Eram cu ei, cu cei care îşi spuneau Necunoscuţii. Nu am reuşit vreodată să le aflu identitatea. Nu-i nimic. Şi eu m-au ştiut mereu drept Lena, deşi ştiu sigur că numele meu este altul. Nu-mi amintesc care.

„Ei” cred că am murit. Sper să nu mai vină aici pentru că astfel m-ar descoperi. Singurul lucru pe care pot să-l fac e să rămân ascunsă atâta timp cât voi avea resurse. Voi mai putea oare ieşi?

Sunt debusolată. Am nevoie de linişte, dar nu de această linişte. În curând ticăitul ceasului de pe peretele din faţa patului mă va îngropa de vie într-o mare de nisip. Tic-tac, tic-tic-tac, tic-tic-tic-tac. Pendulul are o mişcare de du-te-vino care, de la un moment dat, încetineşte. Pleopele îmi cad, în sfârşit! Simt cum somnul mă cuprinde, ca un val, ca o rază de soare. ’’Nu uita că te vom găsi, oriunde te-ai ascunde. Nu uita că tu ne aparţii. Eşti a noastră a Celor Necunoscuţi. Orinde vei fi, noi te vom găsi. Oriunde vei fi".

M-am trezit sufocată de zăpuşeala din încăpere. Cu ochii întredeschişi cercetez camera. Nu mai e întuneric, e primul gând. Instantaneu mă înfricoşez. M-au găsit. M-au găsit. Iar acum mă vor omorî.

Îmi las capul la loc pe pernă şi încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat. În ce zi suntem? Deasupra uşii e un calendar, cu data încercuită. Caut repede cu privirea...19 noiembrie. A trecut doar o zi, de fapt, o noapte. Trebuie să evadez.

Uşa se deschide cu un scârţâit prelung. O femeie îmbrăcată în alb mă priveşte cu compasiune.

-Bună dimineaţa, domnişoară. Sper că aţi dormit bine.

-Suntem cumva într-un...?

-Da, într-un spital. Aţi fost adusă acum trei ore de tatăl dumneavoastră.

Tata? Nu l-am mai văzut pe tata de acum 15 ani, când am plecat de acasă fără permisiunea lui. La acea vârstă credeam că e vina lui, că eu am dreptul să fac tot ce vreau.

-Tata? Tatăl meu? Sunteţi sigură?

-Da, foarte sigură.

M-a găsit! Tata.

-Pot să-l văd?

-Imediat.

Îl voi vedea pe tata. A îmbătrânit. Aud pe hol cuvinte şoptite.

-Helen, de ce i-ai zis că eu am adus-o? Va cere explicaţii iar eu nu sunt în stare de aşa ceva acum. Gândeşte-te. Mă va întreba.

-Va fi în regulă, domnule. Nu mai e un copil.

Deschide uşa. Am un sentiment de déjà-vu. S-a mai întâmplat vreodată? Tata se apropie de pat. Acelaşi chip din memoria mea, neîmbătrânit de timp.

-Cecilia?

Şi acelaşi glas suav. Pot să-l urăsc pentru că a vrut să mă apere?

-Tatăă!

Mi-a pierit vocea. Orice aş încerca să fac, sunt înţepenită.

-Staţi să vă ajut eu.

Asistenta mă ridică din pat cu grijă. Mă apropii de tata.

Brusc, sunt din nou în hăul dintre munţi, doar într-o rochie de vară, cu picioarele degerate în zăpadă. Înaintea mea sângele se scurge încet, încet.

El? Era acolo, cu un pistol de vânătoare în mână? Rochia? Era roşie, la fel ca balta vâscoasă care mi-a atins picioarele?

Da, el. Avea acelaşi zâmbet îmblânzit. De ce zâmbea?

Mii de imagini mi se perindă prin faţa ochilor. Delirez.

Simt o mică împunsătură în umărul stâng.

Un calmant, probabil.

Când mă trezesc, lampa de lângă scaun e aprinsă. Tata stă pe scaun.

-Ce s-a întâmplat acum 15 ani?

Tăcerea lui îmi dă gânduri peste cap.

-Atunci?  Expiră adânc şi încearcă să-şi găsească cuvintele dintr-o mare de cuvinte. Nu mai ţii minte?

-Era sânge... iar eu într-o rochie de vară. Aveai un pistol îndreptat spre mine, dar nu pe mine m-ai împuşcat.

Lacrimi? Chiar erau lacrimi pe faţa tatălui meu?

-Cecilia... nu am vrut să-ţi fac nici un rău. L-am omorât pe şeful sectei Celor Necunoscuţi fără să...fără să ştiu că vei avea de suferit.

Deja simţeam că vorbeşte de o altă persoană. Am nevoie de explicaţii.

-Ce s-a întâmplat apoi?

-Te-au împuşcat în spate. Ai căzut. Apoi au venit alţii să-l salveze pe cel împuşcat de mine. Era prea târziu. Ceea ce mai puteau face era să se răzbune pe mine şi au făcut asta transformându-ţi ţie viaţa într-un calvar. Toţi anii aceştia am fost mai mult mort decât viu. Mi-am blestemat zilele şi am încercat neîncetat să te găsesc.

-Cum ai reuşit ieri?

-Am aflat că te-ai retras din ’’echipă’’. Am bănuit că singurul loc unde te-ai putea ascunde e cabana. Am ajuns acolo aproape odată cu „ei”, cu cei care te-au luat. „Ei” au ajuns primii la tine şi te-au găsit inconştientă din cauza frigului şi a lipsei de hrană. Am sunat la poliţie şi i-au prins pe nemernici. O ambulanţă te-a adus la spital.

-Nu mă urăşti?

Asta, cred, că a fost picătura care a umplut paharul.

-Nu...

-Nici măcar puţin?

-Nici măcar.

Mă întorsesem la viaţa pe care am trăit-o acum  un deceniu şi jumătate?

-Mama unde e?

- ...  fost răpusă de cancer.

-Când?

-Acum patru ani.

-Îmi pare rău, spun abia auzindu-mi vocea.

-Va fi bine, Cecilia. Va fi bine.

Mă îmbrăţişează ca atunci când aveam şase ani şi făceam năzbâtii. M-am întors, tată. Mi-a fost dor de tot!