Lacrimi în ochii publicului, la spectacolul „Clasa noastră” - Poveste în XIV lecţii

Zocha, Raselka, Dora, Jakub Katz, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek şi Abram sunt zece copii polonezi, creştini şi evrei, colegi de clasă. Sucevenii care au stat la rând marţi seara, pe scările Casei Culturii, pentru a vedea piesa „Clasa noastră” - Povestea în XIV lecţii, de Tadeusz Slobodzianek, i-au găsit deja pe scenă, cu picioarele în nisip, într-o atitudine de meditaţie. Au luat loc pe scaune în jurul lor şi s-a făcut întuneric.

Suntem în anul 1935. Fragmente de rugăciuni în idiş şi latină se aud în şoaptă, apoi mai tare şi lumina cade pe cei zece copii, care se joacă, apoi sunt în clasă şi răspund fiecare întrebării nepuse „Ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare”. Profesor, actor, comerciant, croitoreasă, militar, activist, preot, aspiraţii fireşti pentru copiii din orăşelul polonez Jedwabne, în care creştini şi evrei trăiesc împreună de sute de ani. Cu iubiri şi animozităţi adolescentine, generate nu de deosebirile confesionale, ci de trăsături bine reliefate de un joc actoricesc de mare angajament: Menachem este afemeiat şi egoist, Jakub Katz - visător la o lume echitabilă, Wladek este dominat despotic de prietenii Heniek, aspirant la roba preoţească, Rysiek şi Zygmunt, în care germenii ticăloşiei se intuiesc din înclinaţia spre farse dureroase.

Pe fete le ghicim pe toate cu calităţi de viitoare soţii şi mame. În spectacolul oferit sucevenilor de absolvenţii clasei de actorie a prof. univ. dr. Adrian Titieni, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, grupul este, de altfel, personajul principal. Povestea fiecărui copil este individuală, dar în interacţiune cu a celorlalţi şi influenţată decisiv de Zygmunt, personajul negativ interpretat fără greş de Costin Dogioiu.

De la crimă la măcel

Sub pretextul patriotismului, Zygmunt se declară de partea naziştilor, apoi a Armatei Roşii şi a NKVD-ului care ocupaseră Jedwabne în 1939, apoi a rezistenţei poloneze şi din nou a naziştilor, iar foştii colegi evrei sunt duşmanul perfect. Experimentează împreună cu Heniek şi Rysiek şi cu ştiinţa lui Wladek crima individuală, ucigându-l în bătaie pe fostul coleg de clasă Jakub Katz. Din boscheţii în care s-a ascuns după ce şi-a lăsat soţia şi copilul pradă lui Zygmunt, Menachem, evreu şi el şi fost coleg de clasă, vede scena, dar nu intervine. Este ascuns ulterior şi salvat în casa colegei creştine Zocha. Dora, soţia lui Menachem, violată de foştii colegi Zygmunt, Heniek şi Rysiek, îşi pierde minţile după ce cei trei îi ucid copilul în faşă, dar are puterea să o anunţe pe Raşelka despre pogromul care a început.

Cu recuzită minimă, din sunet şi lumini şi cu o forţă interpretativă surprinzătoare, Zocha, Raselka, Dora, Jakub Katz, Rysiek, Menachem, Zygmunt, Heniek, Wladek şi Abram, împrăştiaţi pe toată scena, translatează emoţional publicul în data de 10 iulie 1941, alături de evreii duşi în piața centrală din Jedwabne. În crescendo, spectatorii aud şi „văd” cum polonezii din oraş au ordonat vecinilor lor evrei să smulgă iarba dintre pietre, cum i-au atacat și i-au bătut. Aud zgomotul făcut de demolarea statuii lui Lenin, pe care un grup de bărbați evrei a fost forţat să o dărâme.

Rabinul local a fost forțat să conducă la un hambar o procesiune formată din aproape toţi evreii din oraş, inclusiv femei şi copii. Se aud uşile închizându-se şi zgomot de foc. 340 de evrei au fost blocaţi în interior. Zygmunt povesteşte cu satisfacţie cum a stropit hambarul cu motorină şi a dat foc. Evreii au ars de vii. Cei care au încercat să scape au fost împuşcaţi. În groapa comună în care i-au îngropat, criminalii au pus şi bustul lui Lenin. Apoi s-au mutat în casele victimelor.

„Nu se cade ca o jidaucă să ia numele mamei Pruncului Isus. Mazel tov!”

Raşelka scapă de pogrom. Wladek, îndrăgostit de ea din copilărie, o cere de nevastă şi îi propune să se creştineze. Acceptă să renunţe la religie şi identitate şi devine Mariana. A vrut Maria, dar „nu se cade ca o jidaucă să ia numele mamei Pruncului Isus”. „Botezul” este oficiat de Heniek, cu Zygmunt şi Rysiek martori - „că doar suntem colegi, Raşelka!”. Cadourile de nuntă oferite de cei trei sunt o Menora şi alte câteva obiecte furate de la evreii arşi în hambar. Drept masă de petrecere, un şal de rugăciune evreiesc. „L'chaim”, închină cei trei paharul în sănătatea şi pentru bunăstarea tinerilor căsătoriţi. „Mazel tov” o felicită foştii colegi de clasă pe proaspăta convertită la catolicism. 

Un alt supravieţuitor, Menachem, aşteaptă sfârşitul războiului ascuns de Zocha. Când s-a încheiat, ca reprezentant al noii puteri a anchetat asasinii din iulie. În timpul interogatoriilor, a recurs la metode de tortură extreme, în numele celor ucişi. Este îndepărtat din poliţie şi arestat. După eliberare, emigrează în Israel, unde îşi construieşte o familie.

Heniek devine un respectat preot catolic, Raşelka învaţă să trăiască drept Mariana, Wladek a dat în patima băuturii, Zygmunt este un prosper exponent al nomenclaturii, Zocha a emigrat în America şi este cameristă la o familie de profesori evrei.

Unde era Dumnezeu?

Unde este Dumnezeu în toată povestea? În ziua comemorării morţii lui Jakub Katz, torţionarul Menachem şi asasinul Zygmunt îşi pierd fiii: primul într-un atentat terorist, al doilea înecat în mare. Colegul Abram, emigrat în America imediat după încheierea şcolii şi prezent de-a lungul dramei prin scrisori către colegi, devine rabinul Jacob Baker. Cu informaţii fragmentare primite de la colegii supravieţuitori, începe investigaţiile pentru aflarea adevărului din spatele fiecărei pietre de aducere aminte puse pe nisipul în care se jucau cândva cei zece copii.

Iar confruntarea dureroasă cu adevărul a adus lacrimi în ochii multor spectatori suceveni, marţi seara.

Aplauzele prelungite au demonstrat că publicul a apreciat nu numai interpretarea artistică a unui episod dintre cele mai întunecate din istoria Poloniei, ci şi curajul regizorului Simona Măicănescu de a aduce „Clasa noastră” pe scena din Suceava, oraş din care peste 5.000 de evrei au fost deportaţi în Transnistria, în noiembrie 1941. Reacţia publicului, la finalul spectacolului, a fost imaginea fidelă a cuvintelor lui Martin Niemöller: “La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti / Și eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist, / Apoi au venit după evrei, / Și eu nu am strigat pentru ca nu sunt evreu. / Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici / Și nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist și nici catolic. / Când au venit după mine, / Nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea”.