Festivalul de Blues? Con-Fusion total! (II)

Aproape uluitor, seara a doua a început fix la ora 21.00, chestie complet atipică pentru blues în general. Cel care a deschis-o a fost Clay Windham, alături de el aflându-se pe scenă Naşu' la tobe şi Dani Saghin la bas. Conform ritualului, li s-au alăturat, pe rând, Ryan Donahue, stilistul comparabil cu Clay ca eleganţă, Hanno Hofer („şi muzicuţa sa fermecată”!, ar fi scris vreo reporteriţă „de specialitate” de la ziare serioase, centrale!) şi Dean Bowman, de data asta mult mai blând, mai „soft” decât în noaptea precedentă, fiindcă, aşa cum iarna nu-i ca vara, nici blues-ul lui Clay n-are sălbăticia celui al lui Rareş Totu. Dincolo de Texas-ul natal, prezent în prima parte, Clay ne-a mai servit cu ceva Muddy Waters (You Ain't Like You Used to Be) ori B.B. King, desigur Thrill is Gone.

Aşteptaţi cu emoţie, sârbii numiţi The Blue Family au descins cu puţine minute înaintea orei la care ar fi trebuit să cânte, aşa că până şi-au dus bagajele la hotel, până au montat sculele, până au făcut sound checking-ul să tot fi trecut vreo oră. De ce aşa târziu? Simplu, cutremurător şi totodată fabulos: basistul lor face dializă la fiecare 48 de ore! Aşa încât sâmbătă, la 6 dimineaţa, era în spital la Belgrad, de unde, după dializă, s-a urcat în microbuz şi dă-i drumul pân' la Suceava, vreo 800 de km! Duminică – înapoi, că luni la ora 6 avea din nou nevoie de dializă. Da, există eroi în blues. Cât despre cântare, ce să mai spui? Chitaristul-vocalist, leader-ul grupului, este fenomenal, cu o voce de negru sadea, iar muzicuţista lor, bijuteria numită Ana Radzic, e dinamită pură: trăieşte fiecare secundă la intensitate maximă, schimbă câte 2-3 muzicuţe la fiecare piesă, iar bucăţile alese sunt exclusiv boogie-woogie / rock'n'roll, încât după o oră te întrebi cum de mai respiră. Nu cred că a rămas în sală bărbat care să nu se fi îndrăgostit de Ana total şi pe veci!

Ne-a trebuit ceva vreme să ne revenim din şoc... numai bine cât să avem parte de altul: venit ca superstar suprem al evenimentului, „norvegianul” Mircea Ruşi (cel care chiar în timpul ediţiei precedente primise vestea că fusese decorat de Regele Olaf pentru „servicii culturale aduse Norvegiei”) n-a venit cu mâna goală, ci cu încă doi norvegieni, muzicieni de primă mână: Kiell Martin Sirnes – la tobe şi vocal, fabulos pe ambele „instrumente”, şi „băsarul” Frank Overland, impecabil în tot ce făcea. Mircea / Joe Rusi (cum îl ştie lumea blues-ului de dincolo de România) a început cum se cuvine: cu Crossroads, desigur, a mai atacat şi sistemul sanitar cu I Don't Need No Doctor, ne-a topit cu o baladă (proprie, presupun, că am uitat să-l întreb), Knockin' on My Door All Day, iar apoi ne-a distrus psihic cu cea mai hard versiune a lui Come Together (de s-a bucurat şi John Lennon, acolo, lângă Fane), dar şi cu Oh, Well-ul lui Peter Green / Fleetwood Mac, care zău că a sunat şi mai bine anul ăsta decât anul trecut, când ne dăduse pe spate!

La bis nu puteau lipsi Mojo Working (cea mai cântată în cele două seri, de patru ori!) şi Mustang Sally (asta doar de trei!). Am înţeles o dată în plus de ce Mircea este de ani buni bluesman-ul numărul 1 în Norvegia, iar Hanno, care l-a susţinut şi acum, la vreo două piese, cu muzicuţa, se vedea că se bucură că în tinereţile lor îl ajutase pe Mircea să-şi facă loc printre „greii” de-aici. În Norvegia şi-a făcut singur.

Aşa cum se cuvine, nici nu s-a încheiat bine Festivalul că... a reînceput! Adică s-a trecut la obligatoriile „jam sessions”, în care s-au experimentat toate formulele posibile, cu Hanno, Clay, Ryan, Mircea şi sârbul (scuze, dar toţi am ţinut-o minte numai pe Ana!) la chitare, cu Dani şi Frank (ba, pe la o bucată, a luat şi Clay un bas de pe-acolo) la chitare bas, iar la tobe, de parcă Naşu' şi Kjell n-ar fi fost de ajuns, a izvorât (hai, că şi asta e intrată în tradiţia festivalului!) însuşi Bobby Stroe care, ca întotdeauna de altfel, a fost „pe felie” şi chiar mai mult decât atât, făcându-ne să credem că dacă la vreo ediţie s-ar îmbăta toţi tobarii, n-ar fi nici o problemă: îi suplineşte Bobby pe toţi.

Şi uite-aşa, din formulă în formulă, au cântat oamenii ăştia tot până la 4... dacă n-or mai fi cântând şi acum! Că eu, când am plecat, tocmai încropeau o nouă formulă: Clay, Cyfer, Dani şi Naşu'. Pe care i-am pupat acolo, pe scenă! Cu Hanno am făcut obişnuitul schimb de bancuri, Miki Tewe (aflat, ca întotdeauna, în spatele evenimentului, cu elanul şi kilogramele-i neştirbite!) m-a distrus vorbindu-mi despre niscai concerte de pe la Viena, Clay a ţinut morţiş să-i număr literele (ca român talentat ce mă aflu!) din nişte propoziţii în engleză (mi-a ieşit fără greşeală!), iar ca toate să fie corecte până la capăt, trebuie salutate cu drag Primăria şi Consiliul Local Suceava pentru consistenta sponsorizare a festivalului. Care festival a oferit şi o premieră: fiecare spectator a primit cadou câte un CD intitulat Con-Fusion, cu un Fane veşnic tânăr pe copertă. Cum de la cine? De la Stelian Nistor, care a găsit un producător tocmai la Amsterdam, de unde discurile au sosit în chiar ziua deschiderii. Respect şi iubirea noastră, a tuturor, Stelică! Şi tot atâta pentru Bobby Stroe, omul care se identifică nu doar cu Festivalul, ci cu Blues-ul în general.

Din sală n-a lipsit nimeni: erau Sorin Dorneanu, Stavros, Dan Munteanu, ba şi „canadianul” Dragoş Agapescu! Şi Droguleţ, şi Cornel Grosar, şi Sabina Fînaru. Şi Azad (blues armenesc!?), şi Gogu Stroe, ba şi Adi Agache. Şi celelalte sute de iubitori de blues, de frumos, de Muzică. Puţinii rătăciţi din prima seară au lipsit în următoarea. N-a lipsit, ba chiar ne-a oferit tuturor câte o doză consistentă din enormu-i suflet, Vali Răcilă, Sir Blues. De fapt, înaintea tuturor, acest eveniment excepţional înseamnă Sir Blues şi Sir Bobby Stroe. Sănătate!