Festivalul de Blues? Con-Fusion total! (I)

Când s-au gândit să dea Festivalului de Blues denumirea de Con-Fusion, băieţii ăia, evident mai deştepţi decât mine (că mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap aşa o metaforă), ştiau exact despre ce e vorba, adică indiferent de ce nume anunţi pe afiş, acolo, pe scenă, se produc fel de fel de combinaţii şi permutări, încât nu mai ştii cine cu cine ar fi trebuit să se afle în faţa ta. Asta, ca să nu mai vorbim de faptul că şi dintre spectatori se mai înfige-n scule câte unul care în mod sigur face faţă cu brio challenge-ului.

Aşa s-a întâmplat în chiar prima seară, în care cea mai aplaudată apariţie n-a fost nici a lui Hanno, nici a lui Cyfer, Totu, Ryan ori Naşu', ci a lui... Teo! Cum, care Teo? Teodor Cuşnir, sucevean, care la cei... 10 ani (!!!) ai lui a „rupt” tobele pe care i le cedase Naşu' (Claudiu Purcăriu, pe care, înainte de a-l şti de la Nightlosers, vi-l amintiţi din dosul unuia din butoaiele de la System, nu-i aşa?), iar Teo, secondat de Hanno Hofer, Cyfer (chitare) şi Dani Saghin la bas, a bătut cât se poate de „profi”, ba a tras şi-o mamă de solo, ca desert. Hai s-o luăm acum şi cronologic. Aşadar, prima seară s-a deschis cu Vali Răcilă, siamezul întru blues al lui Fane. În nota lui obişnuită, adică atacând în cel mai neobişnuit fel cu putinţă „clasice” precum Crossroads ori Sweet Home Chicago, dragul de Vali ne-a depănat şi istoricul numelui de Sir Blues, stârnind amintiri, emoţie şi chiar lacrimi.

A urmat Cyfer, cu Dani la bas şi Naşu' la tobe, cu invitaţi: Hanno la chitară (că în restul Festivalului a fost muzicuţist!) şi, cum ziceam, Teo Cuşnir la tobe. Maniera, să-i zicem de hard blues, în care Cyfer se simte cel mai în largul lui, ne-a adus în urechi (de unde ni s-au pus direct pe suflet!) fel de fel de chestii, de la compoziţii proprii (mai compune şi altcineva blues în România!?) până la Baby Please Don't Go, I'm Ready ori Mojo Working.

Până aici, a fost în regulă: ce era pe afiş a fost şi pe scenă. Seara, de fapt dimineaţa, că era vreo 2.30 când s-a urcat pe scenă, ar fi trebui să o încheie Midnight Express, adică Raul Kusak şi alte trei nume. Numai că Raul, prins cu ceva treabă grea pe la Bucureşti, n-a putut veni. Ca atare, ce ne fu dat să vedem? Că pe scenă se aţine însuşi Ryan Donahue, pe care-l iubim toţi cei ce l-am văzut anul trecut: un chitarist (mai tehnic decât s-ar cuveni!), din familia de artizani ai blues-ului din care face parte şi Clay Windham (pe care până şi cei care nu-l văzuseră, sau care nu prea au treabă cu muzica, l-au „citit” ca fiind „tata” celor prezenţi acolo). Ca atare, a urcat şi Clay, ba şi Dani Saghin la bas, plus, desigur, Naşu' la tobe...

Şi tocmai când ne gândeam că-i cam gata, hop şi Rareş Totu, cu un grup cam de puştani, dar ce meserieee! Aşadar: keyboards – Cosmin Farcaş, tobe – Costel Bărbăşelu, bas – Sebi Joo. Şi, de parcă n-ar fi fost şi aşa prea de ajuns, după vreo 3 – 4 piese „grele”, ni-l anunţă ca „guest” pe Dean Bowman. Domnul acela de culoare, care acum vreo două luni a cântat la Thales Fălticeni nişte gospel-uri de-ţi dădeau lacrimile... că mă şi gândeam: ce-o să facă aici, cum o să cânte gospel cu Totu care face chitara bucăţi?... Şi unde nu se puse Dean să urle de sărea tencuiala de pe pereţi şi ne întrebam cât or să reziste boxele la aşa atac! Un singur cuvânt îl poate caracteriza pe Dean, anume: fa-bu-looos! N-am crezut că Higher Ground a lui Stevie Wonder poate suna atât de „hard”, cum n-aş fi crezut vreodată că Freedom a lui Jimi Hendrix poate fi abordată într-o versiune de peste... 17 minute! În sală: entuziasm, ovaţii, delir. Iar ca masa să fie cu adevărat bogată, dacă tot şi-a expus vocea la autodistrugere, Dean, cu sprijinul (frizând demenţa) din partea lui Rareş şi a gang-ului, a băgat un bis. Ghiciţi ce? Desigur, tot Hendrix: Voodoo Chile, şi ea uşor upgradată faţă de original, adică dusă până la 22 de minute! Nu ştiu cum se simţeau cei de pe scenă la final (de fapt, ştiu, c-am vorbit cu ei), dar noi, cei care doar ne holbam, eram de parcă ieşiserăm din mină: storşi, vlăguiţi, distruşi. Da, poţi ieşi epuizat dintr-un recital. D'apăi din patru, câte am avut în prima noapte. Despre cea de-a doua, plus multe din culise, în ziarul de mâine.