Comemorarea de la Fântâna Albă de pe 1 aprilie, fără nici un reprezentant al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Tragedia de acum 73 de ani, când trupele sovietice au tras în plin în românii bucovineni care doreau să treacă graniţa trasată artificial de Germania Nazistă şi URSS, a fost comemorată pe 1 aprilie la Fântâna Albă, localitate aflată acum pe teritoriul Ucrainei.

La manifestare au participat câteva sute de persoane, atât din Bucovina de Nord, cât şi din România, un sobor de preoţi împreună cu enoriaşii din localităţile învecinate, lideri ai asociaţiilor culturale, profesori, elevi, martori ai acelor vremuri, rudele celor seceraţi de gloanţe.

La locul tragediei din 1941 a fost prezentă şi o delegaţie specială din România, din care nu a făcut parte nici un reprezentant al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni de la Bucureşti. În schimb, au fost membri ai Consulatului General al României la Cernăuţi, prin Consulul General al României la Cernăuți, Eleonora Moldovan.

Troiţa din apropierea mănăstirii de la Fântâna Albă a fost ridicată după ce Ucraina şi-a declarat independenţa, iar acum este un loc de pelerinaj, la fiecare început de aprilie.

Interesant este că oficialităţile de la Bucureşti nu au găsit timp pentru a veni la comemorarea de pe 1 aprilie, dar în cursul zilei de ieri, o delegaţie formată din mai mulţi deputaţi şi senatori a ajuns la Fântâna Albă pentru a aduce un omagiu celor care au fost ucişi cu sânge rece acum 73 de ani.

Scurt istoric al unei tragedii uriaşe

Pe 28 iunie 1940, ca urmare a unui ultimatum adresat României de către Uniunea Sovietică, administrația civilă și militară s-a retras din Basarabia și din partea nordică a Bucovinei. Teritoriile au fost ocupate imediat de trupele Armatei Roşii, care au refuzat să le permită oamenilor să mai plece în România. Mai mult, soldaţii au primit ordin să tragă în orice persoană care se va apropia de graniţă, ceea ce a făcut ca în noiembrie 1940, 40 de familii din Suceveni, alte câteva sute din Ostrița, Horecea, Șirăuți, Cotul Ostriței sau Buda să fie secerate de gloanţele sovieticilor. Mai mult, supraviețuitorii și familiile acestora au fost declarați trădători de țară și ulterior deportați în Siberia.

În primăvara lui 1941, serviciile secrete au propagat în rândul populației române din Nordul Bucovinei că, pentru o scurtă perioadă de timp, trecerea graniței cu România este un lucru acceptat de autorități. Un grup masiv, de peste 3.000 de persoane, a plecat pe 1 aprilie 1941 spre România, arborând în fruntea coloanei un drapel alb, icoane și cruci de brad. La 3 kilometri de frontieră, în locul numit Poiana Varnița, grănicerii au somat coloana să stea în loc, dar grupul de români a ignorat ordinul și a mers mai departe, moment în care s-a declanșat iadul: sovieticii au început să tragă în plin, secerând laolaltă copii, femei și bătrâni. Cei care au scăpat cu răni au fost legaţi de cai şi târâţi într-un loc unde fuseseră săpate dinainte cinci gropi comune, mulţi dintre ei fiind îngropaţi de vii. Alţii au fost torturaţi zile în şir, apoi ucişi şi aruncaţi tot într-o groapă comună. “În acele gropi, pământul s-a mișcat apoi două zile, până ce toți românii aruncați acolo și-au dat și ultima suflare”, se arată în cărţile dedicate acestui genocid. Ulterior, autoritățile de la Moscova au declarat că a fost vorba doar de un incident minor, în care „un grup de 20 de persoane a încercat să treacă fraudulos granița”.