Cum a fost „deposedat” Fondul Bisericesc al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor de 166.000 de hectare de pădure

Magistraţii care au judecat apelul din dosarul iniţiat de Fondul Bisericesc Ortodox Religionar al Bucovinei, în care solicită retrocedarea imensei suprafeţe de peste 166.000 de hectare de pădure, au avut nevoie de patru luni pentru a motiva respingerea acţiunii de împroprietărire a fundaţiei gestionate de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.

Concluzia pe scurt este aceea că „reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă a existenţei dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia şi nu a dovedit că toate aceste bunuri se află, în prezent, în posesia pârâţilor chemaţi în judecată”.

Soluţia pronunţată la Curtea de Apel Cluj nu este definitivă şi mai poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Trebuie amintit că acest proces, început în aprilie 2001, se află deja la al patrulea ciclu procesual, puţine fiind instanţele care nu au luat la cunoştinţă despre cererea reprezentanţilor bisericii ortodoxe din Bucovina.

Fostul ministru al Bucovinei, Ion Nistor, şi profesorul Mihai Iacobescu, surse de inspirație pentru judecători

În motivarea care se întinde pe parcursul a 117 pagini, preşedintele şi vicepreşedintele Curţii de Apel Cluj, Valentin Mitea, respectiv Denisa Livia Băldean, au explicat întreg cursul parcurs de acest dosar, unul extrem de sinuos de altfel. De asemenea, sunt menţionate şi mai multe amănunte istorice, din cărţi scrise de oameni politici, cum ar fi Ion Nistor, ministru al Bucovinei în Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu în 1922-1926, sau profesorul Mihai Iacobescu, de la Universitatea „Ştefan cel Mare Suceava”.

Practic, pe parcursul motivării se explică diferite momente a ceea ce a însemnat Bucovina din momentul anexării la Imperiul Habsburgic şi care a fost evoluţia acestei provincii în timpul dominaţiei austro-ungare, în perioada interbelică, dar şi după al Doilea Război Mondial.

„Fondul a fost o creaţie a statului austro-ungar, impusă de necesităţi economico-financiare şi politice”

După ce au analizat documentele depuse la dosar de părţile implicate în acest proces extrem de important din punct de vedere patrimonial, magistraţii au concluzionat: „Incontestabil, Fondul avea un patrimoniu propriu şi distinct, o administrație proprie şi un scop definit explicit prin legea de înfiinţare, fiind o persoană juridică de drept public, creată de puterea supremă în stat, iar în virtutea prerogativelor pe care legea civilă austriacă le conferea proprietarului util acesta avea şi un drept de dispoziţie asupra bunurilor pe care le folosea, exercitat sub controlul şi autoritatea împăratului”.

Bunurile care fac obiectul acestui litigiu au fost preluate de austrieci, prin secularizare, în 1786, şi transmise ulterior statului român la momentul unirii Bucovinei cu România, în anul 1918.

„Fondul a fost o creaţie a statului austro-ungar, impusă de necesităţi economico-financiare şi politice, care vizau o administrare eficientă a averilor bisericeşti secularizate, în provincia Bucovina, prin asigurarea surselor proprii de autofinanţare şi, totodată, de finanţare a statului. Fondul a avut în permanenţă caracter public, de interes general, explicit afirmat prin actele normative de înfiinţare şi de organizare, emise de statul austro-ungar şi, ulterior, de statul român, veniturile lui fiind afectate <pentru salarizarea, întreţinerea şi pregătirea clerului ortodox ca şi pentru înfiinţarea şi finanţarea şcolilor din Bucovina>", se mai arată în motivarea judecătorilor clujeni.

„În 1949, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate, ci un drept de administrare”

Magistraţii de la Curtea de Apel Cluj au mai ajuns la concluzia că reclamanta, în speţă Fondul Bisericesc Ortodox Religionar al Bucovinei, nu avea calitatea de proprietar al bunurilor pe care le revendică, inclusiv pădurile. De altfel, acesta a şi fost motivul principal pentru care acţiunea Fondului Bisericesc a fost respinsă, iar statul român, prin Direcţia Silvică Suceava, rămâne în continuare proprietar pe pădurile Bucovinei.

„În realitate, în anul 1949, la momentul emiterii acestui act normativ  (Decretul nr.273/1949, care a avut ca obiect desfiinţarea şi lichidarea Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei) Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietăţii publice, care includea atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, exercitate în limitele legale. Mai mult decât atât, acceptându-se ipoteza susţinută de reclamantă, aceea a existenţei în patrimoniul Fondului a unui drept de proprietate deplină asupra bunurilor evidenţiate în patrimoniul său, din momentul înfiinţării (1783) şi până în acela al desfiinţării şi lichidării patrimoniului (1949), prezenta acţiune în revendicare imobiliară nu poate fi admisă pe fond întrucât, până la momentul soluţionării ei, reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă a existenţei dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia, cu privire la fiecare bun imobil revendicat, şi nu a dovedit că toate aceste bunuri se află, în prezent, în posesia pârâţilor chemaţi în judecată”, se menţionează în motivare.

„Reclamanta a refuzat constant proba cu expertiza tehnică judiciară”

O altă problemă semnalată de magistraţii care au dat verdictul de la Cluj este aceea că, deşi iniţial a cerut 192.000 de hectare de vegetaţie forestieră, ulterior, Fondul Bisericesc şi-a redus pretenţiile la 166.813,5 hectare de pădure. Pentru a dovedi dreptul de proprietate, reprezentanţii Fondului Bisericesc au depus la dosar planuri de situaţie întocmite prin suprapunerea hărţilor amenajistice cu hărţile cadastrale vechi de peste 100 de ani, precum şi cu anexele 40 la Legea fondului funciar, întocmite de comisiile locale de fond funciar în procedura de aplicare a Legii nr.247/2005. Potrivit reclamantei, aceste planuri de situaţie sunt opozabile Direcţiei Silvice Suceava deoarece poartă semnătura şefilor ocoalelor silvice şi sunt avute în vedere în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate.

„Starea tabulară a imobilelor nu mai corespunde situaţiei juridice actuale, în condiţiile în care, din momentul înscrierii şi până în prezent, au operat exproprieri pentru cauză de utilitate publică şi împroprietăriri, iar după anul 1991 au fost emise titluri de proprietate prin care s-a dispus reconstituirea proprietăţii în favoarea unor terţe persoane în procedura reglementată prin Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005. De altfel, o parte din aceste persoane fizice au intervenit şi în prezentul proces, invocând reconstituirea proprietăţii în favoarea lor, cu suprafeţe distincte din suprafaţa totală revendicată de reclamantă”, se arată în motivarea Curţii de Apel Cluj.

Printre cei care au obţinut astfel de suprafeţe se numără inclusiv unităţi de cult din subordinea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, din terenuri care au fost odinioară în administrarea Fondului Bisericesc Ortodox Religionar al Bucovinei, ceea ce, în opinia judecătorilor, denotă o modificare juridică foarte clară a terenurilor.

„Mai mult, reclamanta nu a probat nici faptul posesiei exercitată de pârâţii în proces cu privire la întreaga suprafaţă de teren revendicată şi la toate construcţiile pretins a fi restituite, o astfel de dovadă fiind cu neputinţă în absenţa probei cu expertiza tehnică judiciară, pe care reclamanta a refuzat-o în mod consecvent pe parcursul procesului. În consecinţă, acţiunea în revendicare se impune a fi respinsă, în tot”, este concluzia finală din acest dosar.

Onorariul pentru asistenţa juridică, redus de la 715.000 de lei, la 300.000 de lei

În afară de faptul că a pierdut procesul în apel, Fondului Bisericesc Ortodox Religionar al Bucovinei i s-a impus şi plata unei sume de bani consistente. Mai exact, magistraţii i-au obligat pe reprezentanţii bisericii din Bucovina la plata sumei de 300.000 de lei, reducând astfel pretenţiile ridicate de Regia Naţională a Pădurilor şi casa de avocatură care le-a reprezentat interesele şi care se cifrau la 715.907 lei, inclusiv 50.000 de euro onorariu de succes.

„Curtea reţine că reclamanta este partea căzută în pretenţii în sensul normei de procedură, prin urmare obligată la suportarea cheltuielilor de judecată proprii, precum şi ale celorlalte părţi în proces”, se arată în motivare. Dintre toate părţile implicate în acest dosar, doar RNP a putut face dovada unor cheltuieli legate de procesul în curs de derulare.