Ignatul porcilor

Ziua de 20 decembrie, consemnată în calendarul popular ca Ignatul porcilor, este o sărbătoare închinată unei divinităţi solare şi vegetale, care a preluat numele şi data de celebrare a unui sfânt creştin, Ignatie Teofanul.

O sărbătoare cu interferenţă de datini creştine, cu cele de factură populară

„În această zi - scrie etnograful Mihai Camilar în lucrarea intitulată „Calendarul popular bucovinean: punte peste veacurile misterului existenţei” (Editura Muşatinii, Suceava, 2012) - în comunităţile tradiţionale avea loc sacrificiul ritual al porcului, un substitut al unei zeităţi precreştine a vegetaţiei, divinitate care murea şi învia la solstiţiul de iarnă”.

Şi astăzi, în lumea satelor, porcul este sacrificat de Ignat, sărbătoare cu interferenţă de datini creştine, cu cele de factură populară.

După sacrificare, spune etnograful bucovinean, „se pârleşte animalul simbolizând prin aceasta moartea prin incinerare a divinităţii precreştine, apoi i se taie coada şi urechile, care sunt consumate pe loc de către copii, care încalecă animalul sacrificat”. Apoi se taie capul şi picioarele, din care se pregătesc răciturile (piftia), după care se face tranşarea totală a porcului. La tăierea capului se incizează pe frunte semnul crucii, pentru alungarea spiritelor malefice, iar cu o parte din sângele adunat se marchează semnul crucii şi pe frunţile copiilor din familie.

Practici cu caracter magic, reprezentări ale unui străvechi scenariu de înnoire a timpului

„Dacă splina este lungă şi mai groasă către coadă - scrie Mihai Camilar - se zice că iarna va fi grea către sfârşit, şi invers, dacă splina este mai groasă către partea de sus.”

Femeile satului preparau cu ocazia tăierii porcului o alifie din diverse organe, „pe care o foloseau în vrăjile de peste an, în special în cele de dragoste şi cele pentru potenţă”.

Dacă în inima porcului sacrificat se găsea mult sânge închegat, era semn de mare bucurie, întrucât se credea că gospodarul va avea noroc la bani.

Urma, desigur, pomana porcului, când toţi ai casei, vecinii şi cei care au ajutat la sacrificarea, tranşarea şi prepararea porcului se înfruptau din belşugul de carne.

„Aceste practici cu caracter magic - spune Mihai Camilar - erau de fapt reprezentări ale unui străvechi scenariu de înnoire a timpului în preajma solstiţiului de iarnă, care până în secolul al XX-lea au reprezentat o prelungire şi chiar o resemnificare a simbologiei originare”.