Vestigii arheologice din anul 4100 înainte de Hristos, descoperite la Baia

Sâmbătă, 10 noiembrie, încă din zorii zilei, am acceptat, entuziast, să-l însoţesc pe Constantin Emil Ursu, liderul Muzeului Bucovinei şi, fără îndoială, al mişcării culturale sucevene de azi, într-o incredibilă călătorie în timp, pe o distanţă de 6.100 de ani. Dănuţ Cotoc, şoferul muzeului, aflat, însă, la volanul maşinii lui Emil, a strecurat echipa, cu mare dibăcie, printr-un tunel al timpului împestriţat cu uriaşele portrete ale istoricelor personaje Flutur, Brădăţan, Băişanu, Stan, Tofan, Donţu, Popovici etc., apoi a ocolit Biserica Albă din Baia şi a condus prudent pe un drum de ţară, până la o colină discretă din largul câmpului dintre Baia şi şoseaua care leagă Fălticenii de Gura Humorului. În vârful colinei, cu perimetre riguros delimitate, săpăturile scoteau la iveală, la circa 80 de centimetri adâncime, o lume mitică, miraculoasă, lumea unor populaţii autohtone, care au trăit, acolo, prin anul 4100 înainte de Hristos.

Două case, dintr-un pâlc de locuinţe străvechi

Acolo, în tranşeele arheologice, se disting clar ruinele pereţilor, de circa 30 de centimetri înălţime, ai celor două case, distruse de un incendiu, deci din perioada abandonării lor, dar deja scoase la iveală, şi fascinantul tezaur de inventar gospodăresc şi de cioburi de vase ornamentate.

Casele, mari şi încăpătoare, au fost construite din împletituri de nuiele, fixate pe pari despicaţi şi umplute şi feţuite cu lut galben, care, din pricina focului, s-a transformat într-o sugestie de cărămizi sfărâmate. Pe podeau de lut a fiecărei case zac, în neorânduială, tot felul de obiecte gospodăreşti, inclusiv topoare, dălţi, lame, toate din piatră tare şi din cremene, inclusiv „frecătoare” de piatră, cu care se măcinau seminţele, dar, spre deosebire de Emil, care întâmpina cu adevărată evlavie fiecare obiect, eu am fost fascinat doar de simbolistica cioburilor de vase, multe dintre ele uşor de reconstituit. Vase lucrate, fără roată, din lut galben, apoi uscate şi arse, toate de un cărămiziu luminos, vibrant. Vase cu gura largă – semn că locuitorii aceia străvechi se ocupau cu agricultura –, cu capace „cu buton”, deci cu un fel de rozete mici, ornamentate, ca şi vasele, cu incizii.

Eroarea lui Lucian Blaga

Primul „buton”, pe care am putut să-l ating cu sufletul (într-un astfel de şantier arheologic nimic nu se atinge cu degetele, ci cu sufletul – ştiu asta de la Dănuţ Cotoc şi de la flăcăii din Berchişeşti şi din Baia ai lui Viorel Varvaroi, care se ocupă cu săpăturile), ornamentat cu „triunghiul celtic”, care desparte / uneşte „cele trei ceruri” (cerul zilei, Deaus, roata cerului, Ur Anu, şi cerul îndepărtat, Cernunos), prin „iniţierea pe munte” (piramidele), ornamente păstrate de români şi în ornamentaţia ouălor încondeiate, dar şi în cea drept-liniară a cusăturilor care împodobesc portul popular şi ştergarele, probează cert că Lucian Blaga s-a înşelat, atunci când a susţinut că toată ornamentaţia drept-liniară est-europeană este „de tip Halldstadt”, cea de a treia cultură a preistoriei, cea meşteşugărească, numită impropriu celtică, având rădăcini, în ceea ce priveşte simbolistica ornamentaţiei drept-liniare, cu trei milenii înainte, adică în timpurile culturii pe care arheologii o numesc „pre-Cucuteni II”, o cultură metafizică şi ritualică, în care nici un semn grafic nu se inciza întâmplător, ci cu rost totemic, drept închinare unui context astral protector („poruncile” lui Dumnezeu erau „scrise pe cer” şi copiate, cu rol totemic, pe pământ).

Pereţii vaselor, după cum am putut vedea inclusiv din cioburile pe care, sub aspra supraveghere a lui Emil Ursu, eu le-am scos la iveală (vorba lui Dănuţ Cotoc: „Arheologia e ca pescuitul, te prinde!”), conţin aceeaşi ornamentaţie, dar în desfăşurări verticale, cele care definesc tentativa omului de a intra în armonie universală prin fertilitate, inclusiv cea umană, dragostea, dar şi maternitatea fiind sugerate explicit prin sfârcuri modelate în suprapuneri de cercuri concentrice, întotdeauna câte trei, natura umană, ca şi cea cosmică, având trei componente distincte.

Şantierul arheologic al lui Constantin Emil Ursu, de la Baia (al cincilea de acest fel din ţară – mai există, în Europa, săpate doar în Ucraina şi în Moldova), confirmă că datina românilor înseamnă cioburile unei culturi europene străvechi, ornamentaţia populară fiind aceeaşi cu cea din anul 4100 înainte de Hristos. Nu ştiu dacă ne putem fuduli, prin româno-centrism, cum ar spune neamţul Heinrich Mayer – filosof şi om de afaceri în România, alt oaspete al şantierului, cu acest dezarmant conservatorism, dar în mod cert am avea datoria ca, şi în baza acestor mărturii străvechi, să reconstituim şi să oferim Europei, şi ca produs folcloric, acest tezaur spiritual comun, pe care îl reprezintă datina, încă păstrată de români prin degenerescenţa din ce în ce mai stupidă, numită folclor.

Alţi călători în timp

Dealul de la Baia conţine, în afară de cele două locuinţe deja scoase la lumină de Constantin Emil Ursu, încă vreo cinci-şase locuinţe (o probează cioburile de pe arături) şi ar fi de dorit o rapidă alocare de fonduri, dar şi o implicare administrativă directă a Consiliului Judeţean şi a Prefecturii Suceava, care să se finalizeze cu închirierea terenurilor de pe colină pe minimum un an de zile, astfel ca, în primăvară, să se poată extinde săpăturile şi să se poată recolta un amplu tezaur preistoric pentru Muzeul Bucovinei. Chestia asta nu s-a mai întâmplat de la Romstorfer încoace, adică de la arhitectul vienez care, până în 1904, a scos la iveală, din pământ şi gunoaie, ruinele Cetăţii Suceava. Sper să se transforme într-un mesager eficient al acestei necesităţi şi Ovidiu Donţu, care şi-a întrerupt campania electorală din acea zi doar pentru a petrece, alături de noi, fără beneficii de imagine, ci doar de trăire lăuntrică, nu o fărâmă de timp, ci de netimp în preajma sacrelor mărturii.

Ceva mai târziu, adică după ce deja ospătaserăm noi din slănina, ceapa, pâinea, sarea şi apa, aduse ţărăneşte de subsemnatul, a venit pe şantier şi neamţul Heinrich Mayer, împreună cu soţia şi cu cei doi splendizi copii ai lor, Franz şi Amalia, germanul fiind, dincolo de statutul său de om de om de afaceri, un filosof riguros, căruia, spre deosebire de băştinaşi, nu-i scapă nici o întâmplare spirituală din cele care încă se mai petrec în provincia lui de românească adopţie.

În rest, până în zarea zării timpului nostru, doar pustietate şi doar negura apăsătoare a afişelor electorale atât de aparent vioi colorate.   

Când ne ia veşnicia de guler

Întâmplarea (sau poate că doar veşnicul neastâmpăr al lui Constantin Emil Ursu) ne-a scos în cale nu doar o mărturie arheologică de o valoare inestimabilă, ci şi o secvenţă de spiritualitate metafizică numai bună să legitimeze o anume identitate multimilenară a spiritualităţii în care ne-am născut. Descoperirea lui Emil Ursu transformă în ferestre spre rădăcinile reale şi dacismul, şi grecismul, şi celtismul, iar acum depinde doar de noi dacă ne vom învrednici sau nu în determinarea rescrierii istorie lumii şi a culturii ei. Noi nu am fost şi nu suntem buricul lumii, dar iată că pe pământurile acestea, pe care le tot pângărim cu barabulele existenţei zilnice, se iveşte, de parcă ne-ar lua de guler, un mesaj al veşniciei, al inefabilului, al tânjirii spre reîntoarcerea în armonia universală.

Din nefericire, acum, când ne ia veşnicia de guler, noi disputăm cu încrâncenare clipa, iar câteva tractoare aşteaptă, la marginea şantierului arheologic, să tragă brazdă nouă, pentru o altă glorioasă cultură de barabule. Şi tare mă tem că toate celelalte mărturii de la Baia vor fi reîmbrâncite în uitare de ignoranţa noastră tradiţional agresivă.