Fluxul memoriei

Munca cu cartea era egală cu munca cu filmul şi cu munca în rândul femeilor. Exact aşa sunau aceste lozinci în planurile de muncă ale propagandei de partid. Numai un minister al propagandei nu a înfiinţat Ceauşescu. Pe linie de partid propaganda era organizată de la Dumitru Popescu în jos. Până şi tovarăşul Conel Burtică a fost câţiva ani secretar cu propaganda la CC. Pe urmă a intrat în dizgraţie şi rotit la o muncă de jos, oricum de director. Un secretar, Petru Enache, după o critică dură a tovarăşei Elena Ceauşescu, se spune că a murit de infarct. Măsura era bună, dar n-a reuşit la prea mulţi. Nu prea se murea de infarct în cadrul CC al PCR. Nimeni, cu excepţia lui Chivu Stoica, nu s-a sinucis. Dar vechiul bolşevic Chivu Stoica s-a sinucis din motive personal-sentimentale. Aşa se vorbea în mediile politice. A murit oarecum rapid şi Virgil Trofin, un activist simpatic, tânăr încă, promovat de Ceauşescu după 1965, dar care a fost trimis la o muncă de jos, evident director.

Tot un director a semnat actul de constituire a tribunalului complet inedit care l-a condamnat la moarte pe Ceauşescu, fără drept de recurs sau de graţiere. Pentru toate crimele din anii de început ai comunismului, pentru monstruoasele fărădelegi ale torţionarilor bolşevici, care mulţi mai trăiesc, a plătit, din păcate, numai Ceauşescu şi soţia lui. Atât. Restul au rămas cu pensii de peste 40 de milioane de lei vechi şi în vilele fostelor clase exploatatoare. Noi aveam nevoie de un Robespierre pentru revoluţia anticomunistă. Aveam nevoie de puţină teroare iacobină şi nu de teroarea minerilor.

Însă omul nou comunist era deja format. Propaganda de partid şi-a făcut din plin datoria. Păcat că s-a stins prea devreme tovarăşul secretar Ştefan Panaitiu în Botoşaniul tinereţii mele. Munca politică de masă o duc astăzi noii activişti de partide capitaliste. Încet, încet, uităm comunismul. El pentru mine nu a însemnat atât tinereţea, căci oricum nu mă puteam aştepta la altceva mai bun, ci maturitatea cu epoca de aur a lui Ceauşescu, cu acel insuportabil cult al personalităţii. Poate că românii l-au urât mai mult pe genialul nostru preşedinte pentru cultul personalităţii decât pentru frig, frică, foame. Dar cum noi avem genetic tendinţa de a pupa undeva şefii, începând de la Burebista şi până la generalissimul Stalin, am trecut uşor la Ceauşescu. Activiştii, ziariştii, secretarii, scriitorii, chiar şi compozitorii şi pictorii, ca să nu vorbesc de cântăreţii de toate genurile şi de actori au făcut cultul personalităţii lui Ceauşescu cu o mare voluptate. Primii erau tovarăşii Emil Bobu, Manea Mănescu, Ion Dincă, Paul Niculescu, Ştefan Andrei etc., care-i pupau mâna cu evlavie tovarăşei Elena Ceauşescu, botezată savant de renume mondial.

*

Nicolae Ceauşescu, în negura epocii de aur, a făcut, pe lângă metrou, palate, canale etc., cu sudoarea frunţii poporului muncitor, e adevărat, şi un lucru care mi-a plăcut şi atunci şi acum, când ar trebui aplicat de actualii guvernanţi. A redus birocraţia. Sigur că nu veneau sindicatele la Suceava, în frunte cu tovarăşul Miron, să protesteze. La Marea Adunare Naţională n-a umblat, e adevărat. Nu cred că parlamentul comunist avea mai mult de 300 de membri, dar ei erau toţi în producţie, nu primeau decât călătorii gratuite şi alte mici favoruri. În rest, după cum se ştie, erau cazaţi într-un internat pe şoseaua Kiseleff. Unii prim-secretari stăteau la vila de pe str. Tolstoi, pe unde s-a mutat marele revoluţionar Petre Roman. Aparatul CC al PCR, deşi inutil, era totuşi menţinut la cote minime, guvernul era, de asemenea, destul de mic, funcţionarii aşijderea. Chiar şi activiştii erau raţionalizaţi. Citind permanent Constituţia şi legile ţării, marele cârmaci era pornit irevocabil să plătească înainte de termen datoria externă, ceea ce i-a enervat pe bandiţii bancheri capitalişti, pentru că nu primeau dobânzile aferente. Moartea, chiar dacă nu cred în teorii ale conspiraţiei, şi de aici i se trage.

Aveam teatre, aveam opere, filarmonici, toate de stat sau naţionale în titlu, ansambluri folclorice etc., care primeau, ca şi acum, bani sută la sută de la stat. Nici nu se omorau mulţi să dea spectacole prea multe. Şi astfel, preşedintele, în luptă cu birocraţia, a trecut la tăiat subvenţii. Băieţi, cântaţi, jucaţi, dar câştigaţi-vă banii! Cel puţin 75%. Şi aşa au început să lupte teatrele şi celelalte instituţii culturale centrale şi locale pentru a supravieţui. Inventivitatea era maximă. Libera iniţiativă personală a directorilor o cam depăşea pe cea din capitalism. La un moment dat, Teatrul Naţional din Bucureşti, sub direcţia maestrului Beligan, care s-a vândut sută la sută bolşevicilor, fie vorba între noi, în atelierele de mobilă care funcţionau chiar pe locul fostului teatru, distrus de aviaţia germană, pe Calea Victoriei, confecţiona, între altele, şi sicrie.

Ioan Pînzar