Fluxul memoriei

La Suceava, ca dealtfel în toate judeţele, în munca de partid au fost promovate multe femei. Asta a fost tot o găselniţă a lui Ceauşescu. În femei avea mai multă încredere. Când a încercat să-şi dea demisia la o şedinţă CEPEX primul a protestat tovarăşul Ştefan Andrei, apoi toate tovarăşele din CEPEX s-au agitat şi l-au implorat să rămână. Dacă-l lăsau să-şi dea demisia totul era rezolvat ca în Bulgaria lui Jivkov.

Tovarăşului secretar Panaitiu i-a urmat tovarăşa Leuştean. Propaganda oricum mergea înainte. Ceauşescu era obsedat de plata datoriei externe şi de recoltele mari la hectar. Fabricile depăşeau lună de lună planurile de producţie. Canalul Dunăre-Marea Neagră se construia, Casa Poporului se construia, metroul se construia, până şi canalul Bucureşti-Dunăre se construia. Era o criză cronică a alimentelor, mai rău ca în cele două războaie mondiale, şi totuşi, vorba secretarului general, nimeni nu a murit de foame. Cei trecuţi de 60 de ani nici nu erau duşi cu salvarea la spital. Dar nici bătrânii nu mureau. Salamul de soia se pare că era bun pentru sănătate. Era de regim alimentar, fără grăsimi. Însă nici acest salam cu soia nu se găsea decât extrem de greu. Eu nu ştiu de ce nu a vândut Ceauşescu aurul Băncii Naţionale, şi aşa, spun specialiştii, el stă blocat degeaba, fără să aducă dobândă. Ce mai putea vinde Ceauşescu în afară de produsele alimentare şi armament? Petrol cumpăra, dar vindea benzină. Nu era o mare afacere.

Singura soluţie ar fi fost să mobilizeze toţi agenţii români şi străini din occidentul capitalist şi să dea o mare spargere la câteva bănci din Europa şi America. Asta trebuia să fie misiunea principală a agenţilor DIE sau SIE. Să fure pur şi simplu, fără să fie prinşi, cele 12 miliarde de dolari. Atunci ar fi servit poporul cu adevărat, nu umblând după dizidenţi şi sectanţi, sau să fure nu ştiu ce sistem de ochire de la tancul german Leopard. Bandiţii bancheri occidentali trebuiau pur şi simplu furaţi. Banii lor erau de fapt tot rodul unei mari hoţii cămătăreşti. Ceauşescu şi-a adus aminte din copilărie de camătă şi a început să-i condamne pe bancherii mondiali pentru dobânda sau camăta foarte mare. El preconiza să devină un fel de bancă mondială, dar să împrumute cu dobândă mică săracilor lumii. L-a finanţat gratuit pe un om foarte bogat, Yasser Arafat. A finanţat material războiul din Vietnam, evident în folosul vietnamezilor. Cu imperialiştii americani prin acei ani, 1960-1970, încă nu avea relaţii bune, până la vizita lui Nixon din 1969. Oricum, conform vechii concepţii troţkiste, de fapt comuniştii trebuiau să militeze pentru revoluţia proletară mondială. Marele nostru cârmaci a dat mulţi bani – celebra valută – comuniştilor spanioli, portughezi şi chilieni. După înlăturarea lui Allende mii de refugiaţi chilieni au fost primiţi în România, ca în 1949 comuniştii greci învinşi în războiul civil.

Să revin însă la Suceava noastră. Doamna Leuştean, rotită în locul lui Ştefan Panaitiu la propagandă, nu părea pătrunsă în mod deosebit de ideile marxism-leninismului şi de operele tovarăşului secretar general. Era în general calmă şi detaşată oarecum, chiar când ţinea cuvântări mobilizatoare. Cei din subordinea directă îi spuneau „şefa”. Desigur că nu direct, dar poate că în unele cazuri da. Activiştii pătrunşi de bolşevism până în măduva oaselor erau gravi, erau solemni, nervoşi, împovăraţi psihic de măreaţa operă de construire a comunismului. Ei cred şi astăzi sută la sută în bolşevism, chiar dacă sunt ţărănişti, liberali sau, mă rog, social-democraţi. Chiar cei care la un moment dat au fost îndepărtaţi de Ceauşescu şi vor să pară procapitalişti în idei, în forul lor interior au rămas ultrabolşevici. Până şi milionarii sau miliardarii în euro, capitaliştii noştri de frunte.

Propaganda de partid din ultimii ani ai marelui cârmaci studia zi de zi operele lui Nicolae Ceauşescu, adică în general ultimele cuvântări la plenare, consfătuiri, cuvântări ţinute prin ţară. Rapoartele la congrese şi conferinţele naţionale erau studiate până la prima cuvântare a genialului conducător. Apoi uitau toţi de ele, în afară de cursanţii Academiei Ştefan Gheorghiu. Acolo se predau numai operele şi alte documente de partid, care erau tot opere. Scoşi din producţie, cu salariul plătit, nu ştiu dacă achitau simbolic cazarea sau masa. Cred că pentru asta aveau o diurnă specială. Ei îşi spuneau studenţi. Mâncare-mâncare, băutură-băutură, vorba lui Pristanda, să tot trăieşti în Bucureşti. Dar aveau şi ei o misiune, ca toţi oamenii muncii din capitală: să-l conducă sau să-l reprimească în ţară pe ilustrul fiu al poporului român.

Ioan Pînzar