Fluxul memoriei

Ceauşescu credea, în stilul lui de îndoctrinat bolşevic din tinereţe, că socialismul este superior capitalismului şi nu se poate întoarce roata progresului istoriei. Chiar dacă vedea civilizaţia capitalistă occidentală cu ochii lui în atâtea vizite oficiale, el tot nu înţelegea că în România comunismul avea un singur garant – Armata Roşie.

Şi tocmai în noiembrie 1989 a venit din nou tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Suceava. După ultimul congres al partidului, al XIV-lea. A fost reales înainte de congres de fiecare organizaţie de bază PCR. În toamna lui 1989 secretarul general comasase şi mărise numeric organizaţiile de bază PCR. Şi chiar păreau de bază, după denumirea lor. Nu-mi amintesc ce am votat, ce fel de material, sau pur şi simplu s-a votat o telegramă din care ne exprimam imensa mândrie patriotică, înalta conştiinţă revoluţionară prin care anunţam viitorul congres că îl realegem în înalta funcţie de secretar general pe cel mai iubit fiu al poporului român. Cred că această frază exprima totul, dar ea continua: genial conducător al partidului şi statului, ctitor al României socialiste, personalitate proeminentă a mişcării comuniste internaţionale etc. Da, am votat în picioare, prin ridicarea mâinii. Aveam deja un nou secretar BOB, vicepreşedinte la cultura şi educaţia socialistă a judeţului. Se făcea şi la nivelul secretarilor BOB „rotirea cadrelor“, o altă expresie inedită din ultimii ani ai marelui cârmaci. Şi Suceava avea un nou prim-secretar la ultima venire a tovarăşului Ceauşescu. Celălalt, urât şi temut de toţi activiştii, a fost luat la Bucureşti. Cred că tovarăşul Bobu a tras puţin sforile în acest sens, în favoarea activiştilor suceveni. După revoluţie, cineva l-a găsit pe tovarăşul ex-prim-secretar Stoica într-o organizaţie a PNŢCD Bucureşti. Curat ţărănist!

Mulţi au dat vina pe tovarăşa Elena Ceauşescu pentru politica de rotire a cadrelor. Dar ideea era a lui. Ceva, ceva presimţea în subconştient sau în inconştient părintele patriei noastre socialiste. Înainte de congresul al XIV-lea trecerea prin faţa comitetului judeţean de partid a fost interzisă. Era ceva inedit în Suceava, din toată istoria ei. Chiar şi în anii de început ai comunismului nu s-a întâmplat aşa ceva. Chiar şi după mica rebeliune legionară din Suceava nu s-au luat măsuri de interzicere a circulaţiei. Generalul Antonescu a pus mitraliera pe legionari, aşa cum nu a îndrăznit să o pună pe bolşevicii ilegalişti. La câteva luni după 22 decembrie 1989 fostul prim-secretar Stoica a venit cu un mare camion şi şi-a luat mobila şi alte lucruri. Vila în care locuise nu avea oare tot interiorul cu obiecte ale gospodăriei de partid? Dar ce s-a întâmplat cu averea gospodăriei de partid din Suceava? Tovarăşul Horodnic ce zice? Acolo au intrat şi cotizaţiile noastre, ale membrilor de partid. Dar ce nu avea gospodăria de partid? Fabrici, uzine, hoteluri, mult pământ, livezi, eleştee cu peşte.

Republica Socialistă România ar fi avut nevoie de un Robespierre şi de un Comitet al Salvării Publice după 22 decembrie 1989. Atunci ar fi fost o adevărată revoluţie. Ar fi fost providenţiali şi Marat, Saint Just, Danton, Mirabeau, pe care i-am admirat în toată viaţa mea. Teroarea iacobină mi-a înflăcărat adolescenţa şi tinereţea. Ghilotinarea regilor a fost motiv de bucurie lăuntrică în tinereţe. De ce oare? se vor întreba unii. Răspunsul l-am mai dat şi vine de la Marx: conştiinţa de clasă. Săracul îl urăşte pe bogat, dar acolo era mai mult vorba de privilegii, care m-au deranjat toată viaţa. Şi acum nu-mi plac privilegiile regeşti, aristocratice etc., oriunde ar fi ele. În fond şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu, având buzduganul de preşedinte, se putea proclama rege. Ar fi fost în fond o premieră comunistă. Dar ce-ar fi zis KGB sau Armata Roşie? Sigur că l-ar fi făcut tâmpit, dar dacă continua epoca de aur l-ar fi lăsat. Conta să fie secretar general al partidului, care să rămână forţa politică conducătoare. Preşedinte sau rege, se putea rezolva. Brejnev l-ar fi mustrat în întâlnirile de la Livadia, unde stătea vara. Dar Ceauşescu, chiar rege, ar fi fost un comunist desăvârşit. Nu se abătea cu o iotă de la învăţătura marxist-leninistă, care în ultimii ani se transforma în învăţătură ceauşistă. Problema era cu apelativul tovarăş, pe care în ultimii doi ani l-a impus definitiv prin lege, în perioada când simţea inconştient pericolul gorbaciovist. Ar fi fost regele Nicolae I, ca la ruşi, dar nu suna bine. Ar fi mers pe regele Ceauşescu I. Dacă la primirea sceptrului-buzdugan în calitate de preşedinte a plâns, dacă îşi punea coroana de rege pe cap ca Napoleon ar fi plâns în hohote. Sceptrul i l-a înmânat Manea Mănescu. Coroana ar fi trebuit să i-o înmâneze tovarăşa lui de viaţă. Era cel mai corect. Dar dacă şi ea voia o coroană? Am avut şi regine în fond. După împuşcarea Elenei Ceauşescu, mulţi au calomniat-o cu neruşinare. A fost o fată simplă, muncitoare. A fost cea mai serioasă şi fidelă soţie până la moarte. Noi am avut regine care la capitolul morală erau la nivelul prostituatelor, să mă scuze istoria şi istoricii.

Ioan Pînzar