Aspecte favorizante în dezvoltarea pedagogiilor lternative – o analiză diacronică (I)

„Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea” ( Victor Hugo)

Judeţul Suceava păstrează cu sfinţenie o frumoasă şi vastă tradiţie educaţională atât în ceea ce priveşte învăţământul tradiţional şi confesional, cât şi din punct de vedere al adoptării, susţinerii şi implementării unor modele alternative de educaţie a tinerei generaţii cum este şi pedagogia Step by Step.

Marile frământări generate de criticile aduse pedagogiei şi şcolii tradiţionale în ansamblu care au guvernat sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului care tocmai a trecut, au vizat printre altele, așa cum am precizat şi cu alte prilejuri, pasivitatea şi rigiditatea metodelor de educaţie utilizate la nivelul actului educativ în şcoală. Totodată, pedagogiei i s-a reproşat printre altele caracterul filosofic predominant, slaba rigoare ştiinţifică în formularea teoriilor sale, caracterul intelectualist şi autoritarist în care nu erau respectate nevoile educative ale copilului, ci era predominantă o educaţie în bloc, generalizată, care constrângea fiinţa umană în dezvoltarea ei individuală.

Mai multe aspecte de genul celor menţionate mai sus au determinat apariţia unor curente educative noi care propuneau alte mijloace educative în care persoana ce urma a fi educată să fie tratată cât mai individual, în locaţii educative private, de regulă cu internat, situate în afara centrelor urbane, preocupate de stimularea capacităţilor naturale ale educaților şi în funcție de nivelul de înzestrare intelectuală al acestora, prin contactul direct cu natura, prin  îmbinarea activităţilor intelectuale cu cele fizice, acordându-se o atenţie deosebită atât relaţiilor dintre educatori şi educaţi, care vor fi dominate de o afecţiune părintească, familială cât şi relaţiilor dintre elevi în care se vor cultiva respectul pentru semeni, natură şi societate, în vederea formării în ultimă instanţă a unui bun cetăţean[1].

Aceste noi curente educative au luat denumirea de „şcoli noi” şi au început să apară treptat în mai multe ţări prin reprezentanţii lor dintre care menţionăm: Cecil Reddie, în Anglia anilor 1881; H. Lietz, în Germania anilor 1896; Ed. Demolins în Franţa anilor 1899, iar numărul lor în creştere a determinat apariţia publicaţiei „Biroul Internaţional al Şcolilor Noi” care avea printre scopuri pe acela de a face cunoscute public ideile după care se ghidau aceste „școli noi”, dar şi de a păstra o unitate a lor.

Elementul central care guverna în mare parte procesul instructiv şi aceste „şcoli noi” era reprezentat de observaţia directă în natură şi/sau asupra acesteia, în cadrul unor activităţi practice bazate pe interesele şi curiozitatea educabililor, element inspirat de către teoreticienii educaţiei Comenius, Rousseau, Pestalozzi, etc., despre care am mai vorbit şi în alte articole.

După aceste experimentări a crescut interesul pentru educaţie şi pentru problemele pedagogiei tradiţionale, au fost avansate diverse teorii educative şi s-au intensificat atât cercetările de psihologie cât şi unele cercetări care priveau perioadele de început ale creşterii şi dezvoltării fiinţei umane, au fost iniţiate mai multe congrese internaţionale care au făcut cunoscute studiile întreprinse în timp, au fost avansate noi teorii de îmbunătăţire a metodelor de educaţie şi de pregătire a educatorilor.

Un alt aspect deosebit de important în dezvoltarea pedagogiilor alternative a fost reprezentat, aşa cum am afirmat şi cu alte prilejuri, de condiţiile social-economice, culturale şi politice în care se găsea societatea acelor vremuri în ţările în care aceste „şcoli noi” au început să prindă contur şi să deschidă noi orizonturi pentru alţi teoreticieni ai educaţiei sau cercetători, educatori, profesori, medici, etc., care ulterior au fost atraşi de mirajul îmbunătăţirii metodelor de educaţie şi al fundamentării unor noi metode de educaţie.

Punctul culminat al acestor frământări educative, după ceea ce a reprezentat opera lui Rousseau,  „Emile sau despre educaţie” (anii 1762), a fost pus în scenă de către scriitoarea suedeză Ellen Key în simpla dar pătrunzătoarea pledoarie privind educaţia numită „Secolul copilului” (anii 1909) care, a declanşat o nouă ofensivă mai incisivă decât cea a predecesorilor săi în critica adusă sistemului tradiţional de educaţie; toate aceste premise au favorizat apariţia unui nou curent educativ numit „Educaţia nouă” şi utilizarea unor noi metode de educaţie care au fost denumite „Pedagogii alternative”.

Drd. Vasile ŢAMPĂU,