Printează articolul
Trimite e-mail
Mai mulţi voluntari din Marea Britanie şi-au făcut un obicei din a veni la Sasca, pentru a face terapie cu beneficiarii Centrului de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică. Chiar dacă suferinţa psihică şi fizică îi ţine „legaţi” pe cei peste 400 de beneficiari ai centrului de recuperare, din anul 2005, de două ori pe an, în luna februarie şi în luna august, ei primesc în dar vizita voluntarilor englezi, cu care, între timp, au devenit prieteni.
De 15 ani, printre bolnavi
Acum 15 ani, un grup de prieteni englezi, impresionaţi de situaţia copiilor bolnavi din România, a înfiinţat Fundaţia „Romanian Challenge Camp”. Grupul a organizat, în fiecare vară, timp de două luni, cu ajutorul a zeci de voluntari, tabere pentru copii şi tineri din casele de copii şi pentru cei din centrele de recuperare, care sufereau de dizabilitaţi psihice. O parte dintre englezi au ales să vină pe cont propriu şi să-i ajute pe bolnavii de la Sasca.
Tabăra care se organiza an de an la Zamostea „a murit” în 2004. Au rămas doar amintirile, pe de o parte în mintea miilor de copii care au beneficiat de aceste tabere, pe de altă parte în inima voluntarilor britanici, care s-au îndrăgostit de România şi au revenit.
Poveşti de viaţă... care cer mângâiere
Din anul 2005, de două ori pe an, un mic grup de englezi vine la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Sasca, pentru a petrece o parte din timpul lor liber, din concediu, cu bolnavii.
Majoritatea beneficiarilor au fost internaţi de cel puţin patru, cinci ori într-un spital de psihiatrie şi necesită tratamente neuroleptice foarte costisitoare. Unii se cred domnitori, alţii poliţişti, alţii directori sau artişti. Fiecare are o poveste de viaţă reală, pe care majoritatea nu o mai ţin minte, şi una imaginară, cea „brodată” pe culoarele spitalelor şi centrelor prin care au fost internaţi.
Voluntarii englezi îi mângâie pe „copii”, cum îi numesc ei pe bolnavi, chiar dacă aceştia au peste 30 de ani, dar sunt imobilizaţi la pat, cu suferinţe grele, şi încearcă să le aline durerea, în special celor care nu se pot mişca. Voluntarii joacă bingo, dansează sau gătesc prăjituri împreună cu bolnavii sau doar în prezenţa lor.
Adună bani de la prieteni, pentru bolnavi
Pe lângă terapia pe care o fac cu bolnavii, englezii susţin şi material centrul de la Sasca. Ei strâng bani de la prieteni şi apoi îi donează centrului. Recent, s-au implicat în amenajarea saloanelor unde sunt internaţi cei mai bolnavi beneficiari, acei maturi în trupuri firave de copii, şi au obţinut o sponsorizare de la o companie de scutece.
Am stat de vorbă cu doi dintre voluntarii care se află în această săptămână la bolnavii de la Sasca, Hetti Johnson şi Pauline Swancott.
Hetti este asistent medical, iar Pauline este asistentă la un centru de autism din Marea Britanie. Nu le obligă nimeni să vină în România. Aleg singure ca o parte din concediul lor să şi-l petreacă în mijlocul unor oameni bolnavi.
Hetti: „Comunicăm prin limbajul trupului, prin dans, prin joacă”
Fără să folosească cuvinte mari, Hetti Johnson ne-a spus că nu deţine vreun secret în a comunica cu „copiii”, „pur şi simplu o facem”. „Nu ştiu cum. Ştim puţină română şi aparent ştim cuvintele pe care ei le înţeleg, pe care ei vor ca noi să le rostim. Şi comunicăm prin intermediul limbajului trupului, prin dans, prin joacă. După-amiază vom face <ice biscuits>, lucru care este foarte nostim să-l priveşti. Chiar le place asta. Şi apoi vom juca bingo, aşa învăţăm noi numerele, şi concursuri de dans..., chestiile obişnuite”, ne-a povestit voluntara din Anglia.
Hetti: „Sasca are nevoie de mult ajutor”
Hetti a completat că îi place ceea ce face cu copiii. „Mă sprijină foarte mult prietenii de acasă şi pur şi simplu iubim să venim la Sasca şi să-i vedem pe toţi, să ne simţim bine... practic”, a completat voluntara. Ea îşi aminteşte că în anul 1995 a venit pentru prima dată în tabăra de la Zamostea. I-a cunoscut şi pe asistaţii de la Sasca. Hetti a spus: „Sasca are nevoie de mult ajutor. Nu pot spune de alte părţi, pentru că nu am fost acolo, dar noi vrem să facem tot ce putem ca să-i ajutăm. Directorul centrului, Gheorghe Fron, este o persoană foarte bună, la fel şi Maria Moroşanu (psihopedagogul). Nu ştim cât ajutor primesc din partea statului, dar se pare că mai e nevoie de ajutor”.
Pauline: „Le place să-i ţinem de mână, să le facem masaj”
Am aflat de la voluntarii englezi că fondatorul taberei de la Zamostea este grav bolnav şi că au existat şi probleme cu funcţionarea taberei. De aceea, atât Hetti, cât şi Pauline, au ales să vină pe cont propriu la Sasca, unde au fost primiţi cu căldură. Pauline a completat: ,,Am făcut un contract cu cei de la Pampers. Ei aduc scutece aici şi noi mai trimitem cutii cu diferite lucruri pe care le folosim, apoi, în activităţile cu copiii. Copiilor le place muzica, discoteca, grătarul... le place totul de fapt. În primul rând, le place să-i ţinem de mână, să le facem masaj sau să le cântăm... Sunt atâtea lucruri pe care le putem face pentru ei...”.
Pauline: „Asta e ceea ce vrem să facem în concediile noastre”
Pauline Swancott a venit pentru prima dată în România în anul 1999, să ajute la organizarea unei tabere de vară, cu copii de la orfelinatul din Siret. „Am venit pentru o singură dată, dar când am ajuns acasă nu am mai putut uita România şi pe toţi oamenii pe care i-am cunoscut şi tot ce am făcut împreună. Aşa că anul următor am strâns ceva bani şi am venit din nou cu fiii mei, cărora le-au plăcut activităţile şi tabăra, şi astfel, acest lucru a devenit vizita noastră anuală”, ne-a povestit Pauline. Ea a mai povestit că la început venea doar o dată pe an, însă, în urmă cu cinci ani, a venit şi iarna, în februarie. A văzut cât de greu este când afară este frig şi „copiii” stau închişi în dormitoare.
Venirea voluntarilor la Sasca, de două ori pe an, în februarie şi august, i-a făcut mai fericiţi pe bolnavi, care-i aşteaptă an de an „pe cei mai buni prieteni”, după cum au lăsat să se înţeleagă.
„De fiecare dată par să ne ţină minte şi ne întreabă când ne întoarcem. Asta e ceea ce vrem să facem în concediile noastre. A devenit o parte a vieţii noastre. Ne place atât de mult... Dar când ne întoarcem în Anglia, oamenii nu ne înţeleg de ce vrem să ne întoarcem. Numai când ne aducem prietenii înţeleg de ce vrem să revenim aici. Sunt convinsă că toţi <copiii> văd în ochii tăi şi în gesturile tale cum vrei să comunici cu ei. Limba nu e o barieră când ai prieteni”, a completat Pauline.
Exemplu de omenie
Psihopedagogul Maria Moroşanu, de la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Sasca, care se ocupă de atelierele ocupaţionale din cadrul instituţiei, ne-a spus că „doar nişte oameni cu mare suflet, cu multă afecţiune, pot să vină pe banii lor, pe timpul lor, şi să facă terapie cu bolnavii de la noi. Le aduc şi cadouri, hrană pentru cei care mănâncă doar pasat, obiecte de igienă, toate, fără să aibă vreo obligaţie”.
Chiar dacă au priviri „încrucişate”, se leagănă, sau, dimpotrivă, se ţin de tine până ce le dai un bănuţ sau îi mângâi pe creştet, aceşti oameni au fost cândva „oameni mari”. Au copii „oameni mari”, cu funcţii înalte, care îi vizitează din când în când şi varsă lacrimi la fiecare despărţire.
Soarta ne separă unii de alţii, uneori, într-un mod dureros. De multe ori, nu putem schimba cursul vieţii. Dar omenia de care dau dovadă aceşti voluntari englezi este demnă de urmat. Vin de la peste 2.000 de kilometri pentru a mângâia trupurile aproape frânte ale unor „copii mari”, care nu mai au şanse de vindecare, dar care tresar la fiecare privire nouă, zâmbet, vorbă, atingere.
