Fluxul memoriei

Dar cine credeţi că mai erau scutiţi de serviciul militar? Unii tineri activişti de partid. La procesele CEPEX au apărut unii mari conducători comunişti care nu-şi satisfăcuseră serviciul militar, inclusiv tovarăşul Postelnicu, ministrul de interne, şef peste Securitate, care a recunoscut cinstit că a fost un dobitoc. Dacă era cu adevărat, nu recunoştea. Tovarăşul secretar cu propaganda mai comenta uneori: „lasă, măi tovarăşi, că doar partidul conduce armata, ce naiba vor tablagiii ăia?“. De fapt nici tovarăşul Ceauşescu n-a făcut în tinereţe armata şi războiul. A stat frumos în lagăr la Târgu-Jiu, făcând pe tâmplarul, alături de Gheorghiu-Dej şi de alţii, între care şi Tudor Arghezi, în timp ce tatăl meu, însurat şi cu doi copii, a murit la Odessa în 1941. Alţi trei fraţi ai săi, fără familie, au terminat războiul în munţii Tatra, doi trăind şi astăzi. Dacă Antonescu ar fi avut inspiraţia să-i trimită pe toţi comuniştii ilegalişti pe front în linia întâi, ne scăpa ţara de jumătate de comunism. Cealaltă jumătate era la Moscova, pregătiţi să vină cu tancurile Armatei Roşii.
Să mai fac o paranteză. În 1959, la Botoşani, citeam săptămână de săptămână revistele „Timpuri noi“ şi „Orizonturi“, dar şi „Probleme ale păcii şi socialismului“. În loc să mănânc mai mult, fiindcă erau zile când nu mâncam nimic, eu cheltuiam bani pe aceste reviste şi pe altele. Ceea ce nu ştie nimeni acum este că Fidel Castro a interzis, în acel an, fostul partid comunist din Cuba, e adevărat că mic, dar existând de demult. Sovieticii şi propagandiştii noştri au protestat. Generalul De Gaulle venise la putere din 1958, când l-a făcut fascist profesorul Reisman, directorul adjunct al şcolii de meserii din Suceava. Fascist îl făceau şi comuniştii francezi, în frunte cu celebrul scriitor Jean Paul Sartre, pe deasupra şi filozof existenţialist. I-am citit romanul „Greaţa“, dar nu m-a impresionat. Cred că Sartre, vechi bolşevic francez, a fost de fapt un scriitor minor. Oricum, a fost un mare băutor de vodcă. Cel mai genial scriitor francez din tot secolul XX a fost Ferdinand Céline, din păcate un simpatizant al Germaniei naziste, fiind condamnat la moarte în 1945. Numai că autorităţile daneze, unde se refugiase, nu l-au extrădat.
În 1953, după moartea lui Stalin, secretar general al PCUS a fost ales Gheorghi Malenkov. Mareşalul anonim în război Nikolai Bulganin era prim-ministru. Hruşciov era prim-secretar al PCUS Moscova. În scurt timp i-a luat postul lui Malenkov, preşedinte al prezidiului Sovietului suprem rămânând bătrânul mareşal incompetent Kliment Voroşilov. La invazia germană din 1941 Stalin, după ce şi-a revenit, l-a trimis comandant pe front pe Voroşilov, fost cavalerist în războiul civil. Pe frontul german a fost un comandant dezastruos. Stalin l-a retras după câteva luni, când nemţii erau deja aproape de Moscova. În locul lui a găsit un ofiţer genial, viitorul mareşal Gheorghi Jukov.
O altă celebră lozincă din anii 1950 era internaţionalismul proletar. El avea vechea deviză marxistă: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ Toate ziarele şi revistele aveau înscrisă pe frontispiciu această lozincă. Era ca una din cele zece porunci din biblie. „Să nu furi, să nu ucizi“ etc. Exact asta au făcut oamenii de la Moise încoace. Legile darwiniste sunt mai puternice decât toate religiile. Cele 10 porunci erau un fundament nedeclarat al moralei comuniste. Adică bătrânii atei bolşevici nu voiau să recunoască paternitatea însuşi Creatorului, după cum a spus Moise. Sigur că se poate discuta dacă Moise s-a întâlnit cu cineva pe muntele Sinai. Mai ales cu o forţă supremă supranaturală. Dar triburile lui nu s-au prea speriat de cele zece porunci. Mă rog, adică ar trebui să mă rog... Dar de ce erau atât de revoluţionari oare bătrânii şi tinerii bolşevici cominternişti? Întâi au umplut puşcăriile, apoi au naţionalizat toate averile capitaliştilor, ceea ce n-ar fi rău să se întâmple şi acum, dar numai atât, confiscarea averilor furate de la amărâtul de popor român şi cu naţionalităţile lui, pe care le enumera cu neplăcere tovarăşul Ceauşescu. De ce n-ar fi amintit şi de ţiganii romi, sau români, de turco-tătari şi de alţii?

Ioan Pînzar