Fluxul memoriei

Comunismul crease deja aristocraţia muncitorească. Membrii CC al PCR nu erau des schimbaţi, decât în cazuri deosebite. Scriitorul Eugen Barbu a fost scos din CC după ce a fost demascat de N. Manolescu în „România literară” că a copiat din multe romane în lucrarea lui „Incognito”. S-a supărat şi a depus carnetul de partid, ceea ce nu se prea întâmpla atunci. Sigur că el nu a păţit nimic. A fost un scriitor autentic în romanul „Groapa” şi alte nuvele. Dar el a rămas bolşevic şi după 1990, mai ales pentru că se lupta cu vechii lui inamici literari şi cu „Europa liberă”, îndeosebi cu Monica Lovinescu şi soţul ei, Virgil Ierunca. În revista „Săptămâna”, de altfel citită de mulţi, erau publicate atacuri diverse împotriva „Europei libere”. Nici o altă publicaţie, înclusiv „Scânteia” „bătrână” nu polemizau cu oficinele imperialiste. E adevărat, banii slujitorilor posturilor de radio pentru ţările comuniste veneau din bugetul CIA. Dar nu asta conta. Totdeauna am fost de acord cu criticarea comunismului din România socialistă. De la 20 de ani, cred. Nu ştiu de ce. Nu dădeam vina pe comunism pentru faptul că răbdam de foame, dormeam în frig etc. Nu, aceste condiţii le aveam programate genetic, în copilărie fusese oarecum la fel. Aşa cum am devenit, tot pe atunci, sau mai târziu, după citirea cărţilor lui Spinoza îndeosebi, indiferent la religii, nu ateu, ci agnostic.

Mi-am amintit ceva recent. Felul cum a pedepsit-o securitatea veche şi nouă pe Mona Muscă, un ministru de top, activistă anticomunistă după 1990. Puşlamalele securiste ştiau că ei au promovat-o. Ştiau de dosarul ei cu celebrul angajament. Şi la Suceava au învăţat studenţi străini limba română şi unul dintre profesori a făcut ceea ce a făcut Mona Muscă. Adică trebuia să-i supravegheze pe studenţii străini, mai ales ca ei să nu-i influenţeze pe cei români. Nu era, în fond, nimic grav. Era o mică jucărie, faţă de informatorii care au trimis oameni la puşcărie sau chiar la moarte. Mulţi au fost promovaţi de securitate în parlamentele capitaliste de după 1990. Numai că naiva profesoară Mona Muscă a dorit să promoveze legea lustraţiei (unde o fi?), care prevedea înlăturarea foştilor securişti, activişti şi informatori din viaţa politică. Asta era prea de tot! A apărut dosarul ei şi, paradoxal, cel care a luat o plasă la fel de mare de la securitate a fost Gabriel Liiceanu, care a înfierat-o cu mânie proletară pe biata doamnă Mona Muscă. Dacă intelectualii de vază, care acum sunt plătiţi de Dinu Patriciu, erau mai şmecheri ca securiştii o apărau pe Mona Muscă. Trebuiau să strige în cor, chiar dacă nu era adevărat: „Şi noi am fost informatori, pramatiilor!... Nu ne păcăliţi!...”. Cineva îmi spunea să fiu atent să nu mă calce un tren. În tinereţe m-a impresionat gestul tragic al Annei Karenina. Eu nu merg cu trenul de peste 20 de ani. Deci cam asta a păţit doamna Mona Muscă. „Secoritatea” celui mai iubit fiu al poporului român şi-a dovedit calităţile după 1990. Dacă se aplica ideea unor revoluţionari din 1989-1990, s-ar fi folosit AK47 pentru rezolvarea problemei cu toţi reprezentanţii de frunte ai regimului comunist. Făceau ceva în stilul generalului Suharto, în 1965, mi se pare, în Indonezia.

Încetarea cursei înarmărilor era sloganul propagandei comuniste prin 1970-1980. Occidentalii aniversează acum 70 de ani de la începerea celui de-al doilea război mondial, încercând să dea vina pe Stalin, nu pe Hitler. Stalin s-a oferit să acorde asistenţă militară Cehoslovaciei şi Poloniei, dar a fost refuzat. Occidentalii ar fi vrut ca Hitler să atace URSS, dar nu putea decât trecând prin Polonia. Francezii au fost de nimic, cu generalii lor, ca în 1870. Acum ar trebui să tacă. Aveau o armată mai mare ca a Germaniei şi mai mult armament. Polonia a fost reunită ca stat independent prin decret al lui Lenin, în 1918. Stalin i-a făcut frontierele actuale cu fosta Prusie Orientală şi Silezia. Fără Armata Roşie, Polonia ar fi dispărut iarăşi din istorie, cu sau fără pactul Ribbentrop-Molotov. Mă fac avocatul diavolului, în favoarea adevărului istoric.

Tot de dragul acestui adevăr trebuie să recunoaştem că România şi-a trimis trupele în 1918 în Basarabia, care iniţial se proclamase o republică sovietică, cu influenţă comunistă. Dar partidul bolşevic de acolo era minor. Dacă România organiza un referendum, cum a cerut Lenin, şi populaţia vota unirea cu România, aceasta era recunoscută şi de sovietici, dar şi de americani şi japonezi. Regele Ferdinand se temea să nu-şi piardă tronul şi a refuzat, împreună cu politicienii – Ionel Brătianu şi alţii – acest procedeu. Regele, evident, îşi putea pierde tronul. Eu, de altfel, încă din copilărie, iubesc regii doar când sunt cu capul pe butuc, ca în Anglia, sau sub ghilotină, ca în Franţa.