Fluxul memoriei

Tovarăşul prim-secretar Ene Ţurcanu a murit la mulţi ani după revoluţie, liniştit, în patul său. A auzit vag de condamnarea comunismului, cerută de mulţi după 1989. Odiosul Alexandru Drăghici, fost ministru de interne al lui Gheorghiu-Dej şi autor al terorii comuniste de la început, a plecat în Ungaria şi s-a stins liniştit acolo. Nicolski şi Pantiuşa şi-au făcut cinstit şi cu responsabilitate datoria, stârpind duşmanii socialismului. Toţi foştii torţionari (un eufemism în fond) şi-au slujit cu credinţă patria, partidul şi poporul. Mai ales partidul. Pe popor l-au iubit cu ardoare aproape creştină, mai bine zis ateistă. Fostele clase exploatatoare au primit ce-au meritat. Poporul şi-a luat înapoi bogăţiile furate de-a lungul anilor sau secolelor. Poporul român condus de partid a distrus definitiv clasele exploatatoare care i-au furat totul, i-au liniştit pe ţărani în 1907 cu tunurile, au ţinut în închisori floarea partidului comunist: Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi alţii. Duşmanii poporului român i-au trimis în URSS, i-au exilat fără acte, pe unii dintre cei mai mari luptători comunişti din ilegalitate pentru dreptate şi comunism. Maestrul Stalin avea la Moscova o şcoală de făurit activişti de partid internaţionalişti. Uneori unii dintre ei dispăreau cu totul de pe această lume. Oricum, în altă lume ei nu credeau. Internaţionala Comunistă, zisă Comintern, a creat cadre de nădejde pentru construirea socialismului acolo unde era nevoie. După război au venit mulţi cu Armata Roşie, pe celebrele tancuri T34, considerate până astăzi cele mai eficiente din al Doilea Război Mondial, alături de duioasele Katiuşa. Kalaşnikovul, de asemenea cea mai faimoasă armă din a doua jumătate a secolului XX, a apărut după război. Sergentul Mihail Kalaşnikov, acum bătrân general rus, dacă trăia în SUA ajungea miliardar. Aproape în toată lumea s-au făcut, cu sau fără licenţă, asemenea arme. Conducătorii comunişti de la Moscova n-au cerut drepturi de autor. Armele serveau luptei împotriva colonialismului şi imperialismului.

Să ne întoarcem însă la lunile de început ale anului 1990, când mulţi intelectuali au cerut procesul comunismului. Bine, au zis unii, dar şi mulţi dintre voi aţi fost membri de partid. Aşa era. Cum să judeci 4 milioane de membri PCR, cu familiile lor? Chiar, cum? De vină a fost tiranul Ceauşescu. Un dictator crud, inuman şi iresponsabil, spuneau la proces foştii membri CEPEX. Numai cu o lună şi jumătate în urmă s-au ridicat în picioare şi l-au aplaudat pe secretarul general de sute de ori. L-au reales în picioare scandând din tot sufletul sau rărunchii: „Ceauşescu, PCR!”. La Congresul XII un vechi bolşevic, Constantin Pârvulescu, s-a opus realegerii tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Sala l-a înfierat indignată. Un poet de curte şi alţi scriitori comunişti au fost şi ei indignaţi. Şi totuşi Ceauşescu nu l-a decretat nebun şi nu l-a trimis la balamuc. Se putea şi atunci! Alte câteva sute de activişti care l-ar fi sprijinit din sală pe Pârvulescu şi nu l-ar fi reales pe Ceauşescu ce-ar fi păţit? Nimic. Moscova ar fi fost bucuroasă. Nu trimitea Armata Roşie să-l apere pe cel mai iubit fiu al românilor. Şi Brejnev l-a înlăturat paşnic pe Hruşciov. Povestea cu primejdia sovietică a fost cultivată de Ceauşescu, căruia mintea îi mergea la rele, cum se spune în popor. În 1950, însă, lupta de clasă era în toi. Stalin, genial cum era, a inventat o nouă teorie: lupta de clasă se ascute pe măsură ce socialismul se construieşte. Dar dacă au fost nimicite clasele exploatatoare, cu cine se mai putea lupta în societatea socialistă? Cu partidul comunist al URSS, detaşamentul de avangardă al proletariatului. Stalin a avut dreptate. Şi cum s-a terminat, după căderea comunismului? Prin victoria partidelor comuniste. Comunismul s-a transformat rapid în capitalism, nelăsând rămăşiţele vechilor clase exploatatoare să învingă. Poporul întreg transformat în om nou al comunism-capitalismului a strigat indignat: „nu ne vindem ţara!”, „noi muncim, nu gândim!”. Şi aşa, precum în vechile basme, în scumpa noastră patrie a apărut o nouă orânduire socială: comunismul capitalist. Nici genialul Lenin n-a prevăzut-o.

Conducătorii patriei noastre iubite, nu toţi, e adevărat, s-au gândit să condamne oficial fostul comunism, odios precum ultimul secretar general. În forumul suprem de conducere al ţării, parlamentul din Casa poporului. A fost adus un profesor american care să studieze nu crimele, nu ororile, ci doar greşelile comise de diverşi activişti de partid şi de stat. În principiu, teoretic, comunismul se condamnă, dar fără condamnaţi, cu excepţia lui Ceauşescu. Mulţi au spus că o asemenea condamnare  trebuia făcută de un fost puşcăriaş politic, nemembru al PCR. Asta cel puţin simbolic. Ar fi fost cel puţin mai decent. Mai ales că în sală se aflau în proporţie de masă foşti membri de partid comunist, foşti utecişti şi chiar foşti pionieri, azi tineri capitalişti, sau pionieri-capitalişti. S-ar fi putut lua exemple din alte ţări.

Ioan Pînzar