Fluxul memoriei

La o şedinţă de prin 1959 a vorbit un muncitor, care se numea, interesant, tot Pânzaru, dar era de prin jurul Botoşaniului. Era secretarul de partid pe secţie. Acel prim activist, pur şi simplu analfabet, mi-a rămas întipărit în memorie şi a devenit oarecum prototipul activiştilor din acei ani. Cuvintele pe care le rostea cu dificultate, lozinci în fond, erau străine de orice normă gramaticală. În relaţiile normale vorbea, evident, corect, cum vorbeau toţi ţăranii, analfabeţi sau nu. Repet, ţăranul român analfabet, şi am cunoscut mulţi, am şi doi unchi care mai trăiesc, vorbeau şi vorbesc o limbă fluentă, colorată şi fără greşeli gramaticale. I-am urmărit special, cu ani în urmă. Dar ţăranul sau muncitorul analfabet, alfabetizat sau cu patru clase primare (una mai mult ca trenul – glumeau unii), transformat în activist devenea un dezastru. Sigur că nu toţi. Tovarăşul Panaitiu a fost în tinereţe brutar, a făcut şcoli de partid şi era un orator care i-ar bate acum pe toţi parlamentarii noştri, care prea mulţi sunt semidocţi, chiar dacă au unele titluri universitare.

Am revăzut „Capitalul“ lui Marx într-o ediţie de lux, aş zice, în mai multe librării. Multe exemplare s-au şi vândut. Marx a analizat de fapt capitalismul şi nu comunismul. Marx a fost un economist savant şi a avut dreptate: capitalismul are crize ciclice – de subproducţie şi de supraproducţie. Sigur că aici intrau şi crizele financiare. O criză economică capitalistă avea trei faze: prima am uitat-o, reţin însă celelalte două – depresiunea şi apoi avântul. Dacă le mai reţin înseamnă că am avut un profesor bun în liceu: tovarăşul Marcus, la „Laurian“, în Botoşani. În Suceava ne-a predat economia politică regretatul profesor Viziteu.

Mai fac o nelipsită paranteză, îmi permite „fluxul memoriei“. Am mai spus, în treacăt, undeva, că pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu nu trebuia să-l preocupe deloc viitorul poporului român. Trebuia, de prin 1970, să-şi spună lui, doamnei Ceauşescu, copiilor şi membrilor CEPEX: „Mă doare-n cot de viitorul iubitului nostru popor. Să facă tovarăşii care vor veni după mine şi după voi canalul Dunăre-Marea Neagră, metrou, casa poporului, fabrici şi uzine şi alte transfăgărăşane. Să dăm poporului muncitor, clasei noastre muncitoare victorioase mai multă mâncare şi băutură, să mai facem câteva fabrici, e adevărat, să ne mai împrumutăm de la capitalişti şi să aducem coloniale (adică cafea, cuişoare, portocale, dar şi Kent şi băuturi burgheze), iar de plătit să le plătească urmaşii noştri. Ce-o să ne facă bancherii capitalişti? Să ne ia boii de la bicicletă, vorba tovarăşului Bobu? Armata Roşie are grijă de noi“. Dacă mult stimatul şi iubitul nostru secretar general, cel mai iubit fiu al poporului român făcea aşa ceva, rămânea chiar cel mai iubit fiu. Dar diavolul, de undeva îi tot şoptea la ureche să transforme România socialistă în cea mai frumoasă şi bogată ţară din lume. Aveam un conducător genial. Un geniu precum Eminescu, sau, pe plan politic şi militar, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Cam atâtea genii am avut. Şi Brâncuşi, să mai adăugăm. În rest, poporul nostru iubit l-a dat lumii doar pe Dracula, care nu e viteazul Vlad Ţepeş. Bravul nostru popor a fost catalogat de Emil Cioran şi de alţii drept tâmpit. E o exagerare. Mie, prietenul meu Leiba Şloim îmi spunea chiar aşa la Botoşani: „mă, voi chiar sunteţi tâmpiţi!“. Şi avea perfectă dreptate, atunci şi acum. Ceauşescu a fost chintesenţa paradoxală a geniului tâmpit. Drept recompensă pentru grija lui deosebită pentru viitorul luminos al acestei ţări triste dar pline de umor a fost ciuruit cu mai multe AK47.

Ce mai fac oare membrii fostului comitet central al partidului comunist? S-au preocupat şi ei cu atâta abnegaţie şi genialitate ca secretarul general de viitorul poporului român. Mă gândesc doar la cât sport au făcut în plenare, congrese şi alte şedinţe, ar trebui să trăiască toţi peste 90 de ani. Bătăturile din palme au dispărut, corzile vocale s-au reglat din nou în ultimii 20 de ani.

 Trebuie să recunoaştem că Ceauşescu nu-i prea răsfăţa la Bucureşti pe membrii CC al partidului comunist din ţară. Erau cazaţi o parte la un fel de hotel-internat de pe şoseaua Kiseleff, iar alţii pe strada Tolstoi, de unde se vedea chiar vila genialului conducător. Am dormit şi eu o seară sau două în dormitorul activiştilor mai mici. M-a luat un activist mai mare. Primii-secretari aveau garsoniere personale, poate chiar apartamente. Acolo, prin 1988, când acasă era greu să găseşti chiar salamul cu soia, de altfel foarte sănătos, acolo se mâncau fripturi şi alte bunătăţi, erau portocale şi banane, cafea şi chiar ţigări străine. Dar produse alimentare aveau şi la judeţe membrii CC sau activiştii mai mari sau mai mici. Membrii CC erau în general şefi în economie, artă, cultură. Evident, nu era nici un muncitor cu şcoală profesională membru al CC, ca pe timpul lui Gheorghiu-Dej.

Ioan Pînzar