Gările şi traficul feroviar din Suceava, oglinda unui sistem muribund

Bălării, indiferenţă şi gări pustii. Acesta este rezultatul celor 20 de ani de reforme şi restructurări pe care calea ferată din România le-a traversat în cadrul unui proces care parcă nu se mai termină.

Rămaşi cu nostalgia unor vremuri când CFR era catalogată „a doua armată a ţării”, foştii angajaţi sunt dezgustaţi de ceea ce se petrece în sistem şi spun că au coşmaruri când văd gările pustii, iar munca lor de zeci de ani distrusă sistematic sau furată la bucată.

Era o vreme când gările şi triajele erau pline

Suceava, oraşul cu trei gări, dintre care două monument istoric, cea de la Burdujeni şi cea de la Iţcani, era nu cu mult timp în urmă un important nod de cale ferată. Practic, de aici se făcea legătura cu Ardealul, sudul Moldovei, dar şi cu vecinii de la Răsărit. Trenurile de călători erau pline mai tot timpul, iar oamenii trecuţi de prima tinereţe ştiu foarte bine că făceau chiar şi în picioare un drum de 14 ore până la Timişoara.

În privinţa traficului feroviar de marfă, situaţia era şi mai complicată. Garniturile încărcate cu lemn, pietriş, ciment şi alte materiale sufocau pur şi simplu gările şi triajele, iar ceferiştii erau nevoiţi să dea dovadă de multă abilitate pentru ca trenurile de marfă să nu ajungă cu întârzieri la destinaţie.

O epocă de mult apusă, în contrast total cu liniştea de astăzi din gările sucevene. Singurii martori ai agitaţiei de acum 25-30 de ani sunt foştii ceferişti, acum pensionari dezamăgiţi de ceea ce au lăsat şi ceea ce văd acum.  

CFR-ul de azi se conduce după legile haosului

Foştii ceferişti cred că succesul sistemului a constat în disciplina de fier care se aplica şi a selecţiei riguroase pentru persoanele care urmau să fie angajate.

Mihai Burduja, acum în vârstă de 70 de ani, din care mai mult de jumătate şi i-a petrecut lângă şine, este de părere că tot ce se petrece acum în sistemul feroviar se ghidează după legile haosului.

„Este un regres total faţă de anii din urmă, iar ceea ce este şi mai grav, pentru viitor nu se întrevede nici o schimbare în bine. Şi vă dau un singur exemplu: dacă pentru a forma un mecanic era nevoie de câţiva ani buni, acum nimeni nu se mai chinuie cu şcolarizări şi practica pentru acumularea experienţei. Chiar mă întreb cu cine se va lucra peste câţiva ani”, şi-a exprimat amărăciunea Mihai Burduja.

Opinia sa este împărtăşită şi de Vasile Palaghiu, preşedintele Asociaţiei Pensionarilor CFR Suceava, om care şi-a dedicat 31 de ani din viaţă sistemului feroviar.

„După 1990, au fost angajaţi neprofesionişti, fără o şcoală de specialitate, fără cunoştinţe elementare despre calea ferată. A fost o politică foarte proastă, având în vedere că un ceferist adevărat se formează în 10-15 ani. Iar aceşti neceferişti nu au făcut altceva decât să distrugă sistematic calea ferată”, a spus Vasile Palaghiu.

„E jale în gări şi trenuri”

Gheorghe Obadă, ajuns acum la onorabila vârstă de 85 de ani, este printre ultimii mohicani care a prins calea ferată din Suceava încă din primii ani de după al Doilea Război Mondial. S-a angajat la CFR în 1945 şi apoi, timp de 42 de ani, a fost un soldat disciplinat al unui sistem după care plânge şi acum. Prin gări trece acum tot mai rar, şi asta nu din pricina vârstei, ci pentru că inima sa nu ar rezista la imaginile care i se deschid în faţă.

„E jale în gări şi trenuri. Mi-e groază să urc într-un tren. Viaţa mea a fost legată de calea ferată, dar când intru în gară îmi pun mâinile în cap. În 1945 la calea ferată se construia, acum şinele stau şi ruginesc şi fiecare fură cum poate”, a oftat Gheorghe Obadă.

„Să găseşti un vagon gol în acea perioadă era mare lucru”

Dacă în anii 1980 se transportau pe calea ferată în jur de 90% din mărfuri, acum nimeni nu mai ştie cu exactitate această cifră.

„Sistemul de transport era foarte riguros, toate documentele se verificau temeinic, existau relaţii clare cu toţi partenerii şi totul putea fi urmărit foarte simplu. Perioada cea mai aglomerată era din iulie şi până în decembrie, când se transportau produsele agricole. Să găseşti un vagon gol în acea perioadă era mare lucru”, a rememorat Vasile Palaghiu.

Evenimentele din 1989 şi „revoluţia” de la calea ferată care a însemnat scindarea în mai multe companii a însemnat începutul sfârşitului. Formalităţile pentru a transporta marfa au devenit o adevărată corvoadă, iar coroborat cu dezvoltarea transportului auto, producătorii au ales opţiunea cea mai convenabilă.

„De exemplu, o societate cu sediul în Vatra Dornei era obligată să depună documentaţia la Suceava şi nu în gara de unde pleca marfa. Cine îşi permitea să piardă atâta timp pentru un document, când înainte totul se rezolva la faţa locului?”, s-a întrebat retoric Vasile Palaghiu.

Exploatarea comună, cheia succesului

Unul dintre atuurile căii ferate era exploatarea comună. Înainte de 1989 nu exista decât o singură conducere, iar în cazul apariţiei unor defecţiuni ale locomotivelor sau vagoanelor înlocuirea acestora se putea realiza cu uşurinţă.

„Spargerea CFR-ului în mai multe bucăţi a început pe vremea când ministru al Transporturilor era Traian Băsescu. Ideea acestuia de a diviza calea ferată a avut efecte dezastruoase, iar practica a dovedit asta”, a opinat Mihai Burduja.

Pe aceeaşi linie se situează şi actualul preşedinte al Asociaţiei Pensionarilor CFR Suceava.

„S-au înfiinţat mai multe divizii, fiecare cu şefii şi interesele ei. S-a dorit distrugerea şi falimentarea căii ferate, iar planul a avut succes total. Eram mândru că eram ceferist, pentru că nu oricine putea practica această meserie, dar acum nu vreau să fiu legat în nici un fel de actualul sistem şi de cei care îl conduc”, este concluzia tristă a lui Vasile Palaghiu.

Vagoanele de marfă au dispărut, suntem în plină eră a buruienilor

După al Doilea Război Mondial, Suceava, ca şi întreaga ţară, era marcată de distrugeri şi sărăcie. Gara din Burdujeni era unul din simbolurile oraşului, iar calea ferată aduna aproape întreaga suflare, fie că era vorba de transportul de persoane, fie că se vorbea de cel de marfă. Între timp, s-au scurs mai bine de şase decenii, iar Gara Burdujeni poate fi considerată, în continuare, un punct de referinţă pentru oraş, mai ales după ce a trecut printr-un amplu proces de modernizare. Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre transportul pe calea ferată, care tinde spre cotele zero. Trenurile de călători s-au redus numeric şi ca număr de vagoane, iar vagoanele de marfă, care odinioară făceau neîncăpătoare gările din Suceava, sunt acum piese rare. Buruienile sunt singurele care prosperă pe calea ferată.