“Şcolii româneşti de astăzi îi lipseşte un element esenţial: pedagogia”

Pictorul şi dramaturgul sucevean George L. Ostafi, despre care scriam recent că pregăteşte pentru tipar o carte de “reflecţii şi ziceri meşteşugite” cu titlul “Memoria uitării”, are în stufoasa-i biografie o filă care-l înscrie în istoria învăţământului românesc ca dascălul care a fost cel mai tânăr director de şcoală din ţară.

“În şcolile săteşti aproape că nu mai erau învăţători bărbaţi; se prăpădiseră în război”

Cu aproape şase decenii în urmă, în vara anului 1952, George L. Ostafi, în vârstă de numai 19 ani, proaspăt absolvent al Şcolii Normale “Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni - Dorohoi, era repartizat ca învăţător şi numit în funcţia de director al şcolii primare din satul Stroieşti, comuna Lunca, raionul Truşeşti, regiunea Botoşani. “De ce m-au numit director?”, se întreabă George L. Ostafi, oferind totodată răspunsul: “Pentru că în şcolile săteşti aproape că nu mai erau bărbaţi învăţători; se prăpădiseră în război”.

Se pomenea dintr-o dată, aşa cum spune el, “omul numărul doi în sat după preot”, pentru că, deşi se instaurase de câţiva ani noul regim de “democraţie populară”, în lumea rurală se mai păstra încă această ierarhizare.

“Mi-a plăcut la Şcoala Normală, pentru că am vrut să fiu învăţător!”

Fiu de ţărani, născut în satul Cristineşti - Dorohoi, George L. Ostafi a urmat cursurile Şcolii Normale din Şendriceni de la vârsta de 11 ani.

În anul 1945, după ce a dat examenul de admitere la Liceul “Anastasie Başota” din Pomârla, a fost dus de tatăl său, Leon, ţăran cu carte (care-şi încropise o bibliotecă în atelierul de tâmplărie), să dea examen şi la Şcoala Normală din Şendriceni, pentru că de acolo “se obţinea o diplomă mai bună”. Întrucât fusese admis la liceul din Pomârla, “jumătate de an - aşa cum spune George L. Ostafi - m-au strigat şi acolo la catalog! Mie însă mi-a plăcut la Şcoala Normală, pentru că am vrut să fiu învăţător!”.

“Fără cărţi, fără caiete, făceam cerneală din boabe de soc şi funingine, dar am avut pedagogi devotaţi!”

Şcoala Normală “Alexandru Vlahuţă” din Şedriceni, înfiinţată în anul 1919, o instituţie de învăţământ care a pregătit generaţii întregi de învăţători, era în 1945, aşa cum îşi aminteşte George L. Ostafi, devastată de război. Unul dintre corpurile şcolii, care fusese transformat de trupele ruseşti în grajd pentru cai, nu mai avea geamuri, pereţii erau murdari şi zgâriaţi cu baioneta cu inscripţii ruseşti, duşumelele erau acoperite cu paie, peste tot se găseau grămezi de gunoaie şi sticle goale. “Am stat o bună bucată de vreme - spune George L. Ostafi - cu scânduri în geam”. “Am început şcoala fără cărţi, fără caiete, fără creioane, făceam cerneală din boabe de soc şi funingine, dar am avut pedagogi devotaţi!”

“Nu erau condiţii materiale, dar era multă dragoste şi dăruire din partea dascălilor”

“Nu erau condiţii materiale - relatează George L. Ostafi - dar era multă dragoste şi dăruire din partea dascălilor. Am învăţat lucruri practice, cum să altoim un copac, moşitul unei femei, sau cum se face o slujbă în biserică”.

După seceta din 1946 - 1947, când s-a supravieţuit în condiţii extrem de grele (elevii erau trimişi efectiv “la păscut”, să mănânce iarbă şi frunze pentru a acumula vitamina C), a venit “valul rusificării”.

Reforma învăţământului din anul 1948 introducea obligatoriu ca obiecte de studiu limba rusă, istoria URSS, iar în Şcoala Normală, aşa cum spune el, “a fost mutilat spiritul haretian şi s-a instaurat spiritul lui Ivan”.

I s-a spus că “nu se cade să locuiască în casa popii” şi trebuie să-şi găsească altă gazdă

La vârsta de 19 ani, într-o zi de sfârşit de august a anului 1952, cu diploma de absolvire a Şcolii Normale şi cu numirea în funcţia de director al şcolii primare din satul Stroieşi, comuna Lunca, raionul Truşeşti, regiunea Botoşani, în geamantan, George L. Ostafi cobora din tren pe peronul gării Albeşti.

Era perioada de treierat, iar poştaşul, aflat cu docarul în gară, l-a dus direct la arie, unde ştia că îl vor găsi pe preotul din Stroieşti, a cărui nevastă era învăţătoare. Preotul, care avea rolul de cantaragiu, l-a condus la el acasă şi l-a găzduit într-o încăpere cu miros de prescură şi de tămâie. A stat doar câteva zile acolo pentru că s-a aflat la primăria din comună şi i s-a spus că “nu se cade să locuiască în casa popii” şi trebuie să-şi găsească altă gazdă.

“Nici cea mai dotată şcoală nu dispunea de ceea ce dispune astăzi cea mai săracă şcoală din ţară”

George L. Ostafi intra în învăţământ în anul în care statistica oficială a Republicii Populare Române (în care era în plină ofensivă “lupta pentru lichidarea analfabetismului”) înregistra 52% analfabeţi, deşi, aşa cum spune el, “pe teren realitatea era de peste 70%”.

Clădirea şcolii avea trei încăperi, două săli de clasă şi o cancelarie. Patru cadre didactice, trei învăţătoare şi noul dascăl-director trebuiau să se ocupe, aplicând pedagogia sovietică a lui Simion Makarenko, de educarea a 80 - 100 de copii. Şcoala nu avea lumină electrică, nici vorbă de apă curentă şi canalizare, dar, aşa cum spune George L. Ostafi, “la vremea aceea nici cea mai dotată şcoală nu dispunea de ceea ce dispune astăzi cea mai săracă şcoală din ţară”.

“Nu mai era nici un copil în careu, au fugit cu toţii în păpuşoi”

Din prima zi de şcoală George L. Ostafi a fost pus în situaţia de a da un exemplu de pedagog. În momentul în care alinia elevii în careu pe tăpşanul mărginit de un lan de porumb din spatele şcolii, pentru festivitatea de deschidere a anului şcolar, a apărut primarul comunei, însoţit de şeful postului de miliţie şi de o tânără femeie sanitar. Când s-a anunţat că elevii trebuie să facă un vaccin, în câteva secunde toţi copiii au dispărut. “Nu mai era nici un copil în careu - povesteşte el - au fugit cu toţii în păpuşoi. Degeaba i-am chemat să revină, nu voia să iasă nici unul”. Învăţătoarele (mai în vârstă) priveau chicotind la nou-venitul “directoraş”, care trebuia să rezolve situaţia.

Dascălul şi-a suflecat mâneca de la cămaşă şi i-a spus femeii sanitar să-i facă vaccinul. “N-am simţit nimic - a spus el cu voce tare spre a fi auzit de copii - e o nimica toată. Dacă vrea cineva să facă vaccinul poate să vină!”. Păpuşoiul a începu să foşnească, a apărut capul unui copil, apoi elevul a ieşit şi s-a apropiat de dascăl. Acesta i-a şoptit la ureche: “Chiar dacă o să simţi că te pişcă puţin să fii bărbat, să nu te strâmbi şi să nu spui nimic!”. Puştiul a suportat înţepătura şi, privindu-l în ochi pe director, n-a schiţat nici un gest. Din porumb au început apoi să iasă şi ceilalţi copii. Pe rând, au venit cu toţii să facă vaccinul.

„Învăţătorul este un luminător care deschide sufletele copiilor”

George L. Ostafi, care după ce şi-a satisfăcut stagiul militar a revenit la catedră, dar la şcoala din satul său natal, Cristineşti, şi-a continuat studiile şi, peste ani, deşi a desfăşurat alte activităţi, a ajuns (cu titlul de doctor în istorie) până la pupitrul universitar, la Institutul Pedagogic Suceava.

”N-am părăsit niciodată pedagogia - spune George L. Ostafi - adevărata pedagogie de la Şcoala Normală din Şendriceni, acolo unde am învăţat că învăţătorul este un luminător care deschide sufletele copiilor. Acesta-i secretul pedagogiei. Din păcate, şcolii de astăzi îi lipseşte acest element esenţial: pedagogia”.