Codrii seculari de la Slătioara – templul naturii

Cu fiecare pas în plus, te adânceşti în negura pădurii şi un fior inexplicabil îţi străbate trupul. Telefoanele nu-şi au rostul aici, nimeni nu te poate suna, eşti rupt de agitaţia cotidiană. Tăcerea ar fi apăsătoare pentru cei obişnuiţi cu vuietul oraşelor, dacă vântul n-ar şopti printre ramuri, iar câte o pasăre n-ar ţipa din când în când, alertată poate chiar de venirea noastră. Păşeşti pe rădăcini prin care seva curge de sute de ani, coloanele imense ale arborilor, mai înalte decât blocurile turn, te strivesc sub măreţia lor, în timp ce coroana lor e undeva deasupra, cernind razele soarelui într-o ploaie blândă de lumină, ca la amurg.

Dacă n-ai vedea, nu ai crede că arborii sunt înveliţi într-o pătură magică, verde, fremătândă, care îi face să fie vii chiar şi după moarte, după ce se prăbuşesc obosiţi de veacuri, încărcaţi de omătul iernilor sau învinşi de vânt.

Aici, pe tărâmul veşniciei, în Codrii Seculari de la Slătioara, poveşti vechi de sute de ani stau scrise în inelele arborilor a căror grosime depăşeşte uneori înălţimea unui om.

Peste dealuri, peste văi

Pornim la drum din Câmpulung Moldovenesc, pe traseul care duce la Moara Dracului. Maşina nu-şi are rost aici, decât pe o porţiune de drum. Restul trebuie străbătut la pas, cu bagajele în spinare. Apele care şiroiesc din munte au săpat drumul, l-au făcut o mocirlă numai bună pentru mistreţi, să se bălăcească.

Părăsim noroiul drumului pentru a urca pantele alunecoase, îmbibate de apă, scurtând calea spre Slătioara. Urcând, ai senzaţia să iei dealul în braţe, mai ales când picioarele refuză să te mai asculte şi se duc în vale, alunecând pe vegetaţia umedă. În faţă, sprinten ca un cerb care simte chemarea pădurii, ghidul nostru, Vasile Ulian, se caţără cu îndemânarea omului crescut la munte, care ştie cum să pună piciorul mai bine, unde să-şi lase greutatea şi unde sunt cele mai bune puncte de sprijin. N-ai zice că are 66 de ani, când, după urcare, ajuns într-o poieniţă, se apucă să cânte, cu veselia întipărită pe chip, în vreme ce noi, cu rucsacuri în spate, dar şi cu răsuflarea tăiată, trudim să-l ajungem din urmă.

Din poieniţă urcăm spre desişuri mohorâte, unde trunchiuri imense de copaci stau prăvălite, fără ca cineva să le mai ridice, pentru că accesul e mult prea dificil. Albastrul cerului, strecurat printre crengile arborilor de pe coamă, ne dau de veste că se termină pădurea.

“Când eram mic mă grăbeam să ajung la luminiş, pentru că mi se părea că, ajuns acolo, pot atinge norii”, spune nostalgic Vasile Ulian.

Priveliştea care ţi se aşterne în faţa ochilor, de pe culme, merită înzecit efortul de a ajunge acolo. Fâneţe cu iarba cosită şi adunată căpiţe ţi se întind la picioare, de jur împrejur, o perdea deasă de brazi şi molizi, iar în depărtare, dulcile rotunjimi ale dealurilor împădurite, unduindu-se la nesfârşit, până se contopesc cu cerul de un albastru ireal, încărcat de nori pufoşi, ghemotoace de vată de zahăr, pe care copilul din noi ar vrea să le înşface şi să le ducă lacom la gură.

Acolo, în unduirea văilor săpate de ape între dealuri, se zăresc  şi casele Slătioarei, înşiruite ca mărgelele pe aţă.

De la un capăt la altul, casele urmează cursul apelor, pâraie izvorâte din munte, care le-au asigurat apa din moşi strămoşi. Coborâm pe pârâul Ursului, urmăriţi de lătrăturile guturale ale unor câini ciobăneşti imenşi, ce păzesc gospodăriile de urşii şi lupii care cutreieră pădurea ce li se opreşte la poartă.

Multă vreme nu am văzut ţipenie de om. Dacă n-ar fi mogâldeţele ce se văd cocoţate pe dealuri, cosind şi strângând fânul, pe pante ce îţi dau ameţeli numai când le priveşti de la distanţă, ai crede că eşti într-o aşezare părăsită.

Dar gospodăriile sunt îngrijite, uliţa e curată, nu ca străzile de oraş, unde oamenii aruncă pe jos tot ce se poate, iar gardurile de lemn, croite după modelul dealurilor din jur, cu suişuri şi coborâşuri, te îndrumă spre strada principală.

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Dacă la intrarea în Infernul lui Dante, care se rătăceşte prin pădure, scria “Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi”, la intrarea în Codrii Seculari te întâmpină un alt citat, din Goethe: “Frumosul este manifestarea legilor tainice ale naturii”.

Ce frapează cel mai mult, de cum intri în pădure, e faptul că oriunde te-ai uita, vegetaţia e prezentă sub fel şi fel de forme, chiar şi acolo unde nu te aşteptai.

Covoare de muşchi ţi se-aştern în cale, cu marginile înflorate cu petale de flori mai rar întâlnite, ferigi cărnoase se ridică graţioase printre buşteni acoperiţi cu un strat de verdeaţă, ca şi cum ar fi devenit una cu solul, iar nodurile viguroase ale rădăcinilor ce şiroiesc pe pământ, la suprafaţă, îţi servesc ca trepte.

O mulţime de copaci, prăbuşiţi la pământ, cu rădăcinile ridicate neputincioase spre cer, marchează această imagine, a unui paradis terestru.

N-ar părea aşa de mulţi dacă, la fel ca într-o pădure normală, aceşti arbori ar fi scoşi şi exploataţi. Ori tocmai aici se ascunde secretul care face din această pădure un loc unic în Europa, o oază de sălbăticie, dar şi o demonstraţie a felului în care acţionează legile naturii, asigurând un echilibru perfect.

“De aici nu se taie nimic, nu se scot nici uscăturile. Tot ce apare, aici creşte şi aici moare”, spune Ion Mihalea, pădurarul care are în grijă cele 1.100 de hectare pe care se întind Codrii Seculari şi zona lor de protecţie.

În mod curios, acest ciclu al vieţii şi al morţii se împleteşte aici cu un alt fenomen, care face ca moartea să fie doar o etapă spre o nouă viaţă.

Astfel, dacă în alte părţi, un arbore căzut la pământ nu rezistă mai mult de doi ani înainte de a se descompune, aici, arbori căzuţi cu ani şi ani de zile în urmă arată ca şi cum n-ar fi trecut decât câteva luni.

Răcoarea din pădurea deasă, în care topoarele nu s-au făcut auzite de sute de ani, conservă lemnul, dându-i viaţă sub altă formă. Trunchiurile doborâte sunt învăluite într-o cămaşă de muşchi de pădure, pe care, din loc în loc, răsar floricele colorate, ferigi şi chiar copăcei.

Mai mult, acelaşi tip de muşchi a ajuns să crească şi pe trunchiurile groase ale arborilor care înfruntă încă vremurile, până la înălţimi impresionante, încât, trecând printre coloanele de verdeaţă, ai impresia că te afli într-o pădure tropicală şi te aştepţi ca oricând să-ţi apară în cale un animal feroce.

Poteca ce se strecoară printre trunchiuri imense de arbori, printre stânci şi buşteni acoperiţi de verdeaţă, se sfârşeşte brusc în albia Pârâului lui Ion, care, în verile secetoase, curge doar în subteran, pentru a ţâşni din pământ, curat şi rece ca gheaţa, ceva mai în vale.

Aici, în Cheile Lătoacelor, păzite de uriaşi de piatră, se sfârşeşte incursiunea în adâncurile pădurii neatinse de om, urcarea pe pereţii de stâncă, umezi ca după ploaie, fiind imposibilă, mai ales după ce nişte buşteni s-au prăvălit de pe culmi, blocând intrarea, situată la câţiva metri deasupra solului.

La ieşirea din pădurea întunecată, în care aveai impresia că a venit seara, te întâmpină o altă inscripţie, din Heraclit: “Naturii îi place să se ascundă, raţiunii omeneşti să o descopere”.

Comoara din Codrii Seculari

În această rezervaţie – monument al naturii, trăiesc liniştiţi, nestingheriţi de invazia oamenilor, urşi, lupi şi alte animale specifice zonelor de munte, precum şi specii rare, precum râsul, jderul, bursucul, cocoşul de munte, găinuşa de alun, huhurezul şi bufniţa mare.

Cei care au studiat această pădure – fenomen al naturii au descoperit peste 450 de specii de muşchi, adică un record absolut pentru o rezervaţie, cel puţin în România, mai ales că multe din aceste specii nici măcar nu erau cunoscute până atunci.

În plus, pe lângă specii rare de flori, precum clopoţelul de stâncă, omagul – plantă otrăvitoare, dar şi cu forţe vindecătoare, piciorul cucoşului, tilisca – iarba vrăjitoarei, capabilă să redea tinereţea şi să facă fertile pântecele femeilor, planta carnivoră foaia grasă, aici se regăsesc aproape toate speciile de orhidee din flora României, dar şi ferigi rare, precum limba cerbului sau feriga de piatră.

Unicitatea acestui loc nu se reflectă doar în imensitatea arborilor care cresc la înălţimi chiar şi de 60 de metri, în vechimea lor, fiind găsite exemplare care veghează asupra arborilor din jur de peste 400 de ani, ci şi prin existenţa unor exemplare rare, care au supravieţuit aici tăvălugului civilizaţiei.

Tisa (monument al naturii), sau arborele de fier, cum este cunoscut în popor, pentru duritatea, dar şi durabilitatea sa, care l-au făcut să devină lemnul preferat folosit pentru fabricarea arcurilor, influenţând din plin evoluţia războaielor, dar şi semnându-i condamnarea la dispariţie în multe zone din Europa, poate fi văzută crescând chiar şi deasupra stâncilor Cheilor Lătoace. Tot aici se găsesc şi merişorul de piatră, dar şi tămâiţa (tulichinul pitic).

Existenţa acestor exemplare de floră şi faună e cea mai de preţ comoară ascunsă în Codrii Seculari ai Slătioarei, iar cei care vor să o descopere pot oricând face asta, cu condiţia să vină să privească, să se minuneze, dar să nu atingă, întocmai ca într-un muzeu.