Lacrimi şi jale la înmormântarea poliţistului local care a murit la datorie

Deşi uliţa e plină de lume, o tăcere stânjenitoare, apăsătoare, ruptă din când în când de un oftat sau de un vaiet tânguitor, înconjoară gospodăria poliţistului local care a murit la datorie, la sfârşitul săptămânii trecute. Un apel la 112, care s-a dovedit a fi o farsă stupidă, i-a pus pe poliţişti pe urmele unei maşini despre care se afirma că ar transporta ţigări de contrabandă.

Ghinionul său, dar şi cel al unui tânăr poliţist grav rănit a fost că, în timpul urmăririi, la intrare in Cumpărătura, din cauza unei şoferiţe neatente, maşina de poliţie în care se aflau a fost acroşată şi s-a răsturnat de mai multe ori, lovind şi un autoturism parcat pe marginea drumului.

Ambii poliţişti, Niculai Costeniuc şi Marius Scutaru, au fost transportaţi la spital în stare gravă, însă pentru primul dintre ei nu s-a mai putut face nimic.

Petrecut de colegi pe ultimul drum

Zeci de colegi din cadrul Poliţiei Locale Suceava s-au adunat ieri în faţa casei lui Niculai Costeniuc pentru a-l conduce pe ultimul drum pe cel care le-a fost alături în misiunile de patrulare, în nopţile de veghe şi la instrucţii.

“Vestea a căzut ca un trăsnet. Nu ne-am aşteptat, mai ales la o misiune aparent simplă şi un telefon idiot, care l-a trimis pe colegul nostru pe cealaltă lume. Suntem mâhniţi şi noi, şi familia pentru că, după cum spunea şi soţia sa, a plecat în uniformă la lucru, şi-a luat rămas bun de la copii şi a venit între patru scânduri”, a spus Adrian Airoaie, care, pe lângă coleg de serviciu, i-a fost şi prieten mai bine de patru ani.

Tăcuţi, cu privirile lăsate în jos, stingheriţi de situaţie, colegii săi se ţin deoparte de familia îndurerată, care face ultimele pregătiri înainte ca stâlpul casei, Niculai Costeniuc, să părăsească definitiv gospodăria sa şi să se despartă de cei dragi.

Doar superiorii săi, primarul Sucevei şi şeful Poliţiei Locale, Viorel Horodenciuc, au intrat în curte, dar, la fel de stingheri, după ce au trecut pe la căpătâiul mortului, s-au refugiat într-un colţ al gospodăriei, urmărind cu ochii umeziţi momentele tragice pe care le trăia familia îndurerată.

“Ne-am avut ca o familie în aceşti ani pe care i-am petrecut împreună la Poliţia Locală şi Comunitară. Noi, colegii, nu o să-l uităm niciodată, pentru că a fost un bun coleg şi un bun profesionist. Suntem mâhniţi şi poate că nu trebuia să se ajungă aici ca oamenii să ne privească altfel decât ne privesc când suntem pe stradă. Cu toţii încercăm să ne facem datoria, zi de zi”, a spus Liviu Manoliu, unul dintre colegii veniţi să-i fie alături pe ultimul drum.

Pentru a fi prezenţi la înmormântare, unii dintre ei au renunţat la concediu, alţii s-au învoit de la cursurile de instructaj care se ţineau în alt judeţ, iar unora dintre ei li s-a permis să lipsească câteva ore de la posturi, în vreme ce alţi colegi, care ar fi vrut să fie şi ei prezenţi, au trebuit să asigure serviciile măcar la un nivel minim.

Lacrimi şi disperare

Unul dintre cele mai dureroase momente a fost cel în care soţia şi copiii poliţistului local Niculai Costeniuc au ieşit în drum, să le mulţumească colegilor lui pentru că au venit să-i fie alături, dar, văzându-i îmbrăcaţi în uniforma pe care o purta şi soţul ei zi de zi, când pleca la muncă, durerea femeii a erupt, ca un vulcan care aparent nu prezenta nici un pericol.

Izbucnind în plâns, frângându-şi mâinile cu disperare, cu neputinţă, femeia a început să meargă de la unul la altul, întrebându-i cu voce pierdută:

“Nu vedeţi cum arată, cine i-o făcut aşa ceva? De ce a trebuit să fie aşa? Gândiţi-vă că toţi plecaţi de acasă la muncă şi vă lăsaţi copiii...”

Cu capetele plecate, neputincioşi să aline durerea văduvei şi a copiilor care se lipeau de ea, speriaţi şi temători, ca treziţi dintr-un coşmar, colegii poliţistului, bărbaţi în toată firea, instruiţi să lupte cu infractorii, au început să lăcrimeze, fără voia lor, mai ales după ce femeia, care se îndrepta spre casă, s-a oprit în dreptul porţii larg deschise, poticnindu-se, ca şi cum s-ar fi lovit de un zid invizibil:

“Nu pot să intru. Nu vreau. Nu pot fără el...Cu el am călcat aici prima dată, cu el am trăit aici. Cum să intru acum singură?”

Cortegiu funerar

După slujba preoţilor, a venit momentul în care Niculai Costeniuc a ieşit pentru ultima oară de pe poarta casei sale, purtat pe braţele a patru dintre colegii săi din Poliţia Locală.

Ca şi cum spiritul său se împotrivea să-i părăsească pe cei dragi şi locul în care a trăit, cei patru se forţau să-l care, de parcă ar fi avut de cărat un munte de plumb, în vreme ce în jur, toatălumea privea înlăcrimată şi cu feţele schimonosite de durere cum soţia se agăţa cu disperare de sicriu, să nu i-l ia de lângă ea pe cel care i-a fost alături zeci de ani şi cu care a întemeiat o familie.

În vreme ce o maşină a Poliţiei Comunitare, cu girofarul pornit, deschidea calea, în urma maşinii mortuare s-a adunat puzderie de lume – rude, vecini, prieteni sau doar consăteni din Lisaura, care l-au petrecut pe ultimul drum, spre cimitir, acolo unde va trebui să îşi găsească odihna sufletul său plecat prea devreme din mijlocul celor dragi.