Fluxul memoriei

Acum se vinde în librării „Capitalul” lui Marx. De la biblioteca publică am casat cu ani în urmă o camionetă cu operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Şi au mai rămas. Eu nu cred că în afară de Lenin cineva din lagărul socialist, inclusiv marele Stalin, a citit integral „Capitalul”. Dacă în patruzeci de ani de comunism un activist mare sau mic a citit „Capitalul”, ar fi cea mai mare minune a acelor vremuri. Cine să citească „Capitalul”? Elevii şi studenţii? Ei aveau manuale sau cursuri, în care erau prezentate nişte lozinci. Au citit Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu „Capitalul”? Ferească Dumnezeu! Dar tovarăşul secretar cu propaganda de la noi, Ştefan Panaitiu? Nici el. Dar Popescu-Dumnezeu? Nici el. Dar siniştrii cominternişti? Nici vorbă. Ei erau atunci antiimperialişti şi antisionişti. După ce genialul nostru conducător Nicolae Ceauşescu, cel mai iubit fiu al poporului român, a început să-şi publice operele în tot mai multe volume, acestea au devenit adevărata biblie a comuniştilor şi a întregului popor român. Marii dascăli ai proletariatului mondial, Marx, Engels, Lenin, aveau cărţi în biblioteci tipărite prin anii 1950, în multe ediţii. Stalin a fost scos din circuitul marilor dascăli, dar cărţile lui mai erau prin biblioteci.

În rândurile mele despre comunismul din Suceava n-am vorbit intenţionat despre mulţi activişti de partid şi de stat. M-am autocenzurat. Mulţi nu merită a fi menţionaţi, ei erau în fond funcţionari de partid şi de stat. Mi-am reamintit, însă, de tovarăşa Elena Ceauşescu, adică de doamna Ceauşescu, cum i se spunea în popor, conform uzanţelor vechi, care s-au păstrat şi în comunism. Aşa-zisul cod al manierelor elegante exista în civilizaţia urbană în secolele XIX şi XX. Şi acum ne adresăm femeilor cu „sărut mâna”. Această formulă romantică vine, evident, din Franţa. Sărutatul efectiv al mâinii femeilor s-a păstrat şi în comunism, mai ales în epoca de aur. Nu cred că Gheorghiu-Dej i-ar fi sărutat mâna tovarăşei Ana Pauker. În schimb doamna Ceauşescu a beneficiat din plin de sărutatul mâinii. Toţi membrii CEPEX sau ai CC care ajungeau în apropierea ei îi sărutau mâna. Această atenţie romantică şi cavalerească a fost specifică micii burghezii şi intelectualilor. În Anglia este interzis să săruţi mâna reginei. Sigur că este neigienic să laşi pe mâna unei femei bacterii şi microbi, sau invers. Dar, oricum, obiceiul a rezistat până azi, când totuşi începe, se pare, să dispară. Şi sărutatul icoanelor din biserici este neigienic, să mă ierte credincioşii. Ţăranii, în general, pupau mâna preotului. S-a creat în acest sens în folclor un fel de calambur puţin licenţios şi ireverenţios faţă de preoţi sau de popi, cum li spunea la ţară. Cuvântul popă e vechi românesc, vine din latină, şi din aceeaşi rădăcină a ieşit şi papă.

În România capitalistă încep să dispară sau au dispărut complet principiile comportării civilizate în familie şi societate, cum spunea propaganda comunistă, care totuşi nu admitea burghezele coduri ale manierelor elegante. În oraşe acestea s-au păstrat până la colectivizarea agriculturii. Ţăranii, de la coada vacii, cum se numeau chiar ei în glumă, au venit cu obiceiuri diferite. Înjurăturile de toate felurile şi expresiile licenţioase se aud şi acum pe stradă şi pe unele noi şantiere de construcţii. Ţăranii au făcut toate blocurile din oraşe în comunism şi, culmea, le fac şi pe cele din capitalism. Puterea de adaptare şi de supravieţuire a ţăranului român este impresionantă. Ei au purtat războaie victorioase sub Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi mai puţin victorioase mai târziu. Dar nu din vina lor. Ţăranii n-au luat în serios nici comunismul şi nici acum aşa-zisul capitalism. Nu mai iubesc pământul, un fenomen psihologic cardinal. De la Ion al lui Rebreanu la ţăranul de azi e o distanţă psihologică astronomică.

Dar eu, în prima mea tinereţe, am cunoscut şi clasa muncitoare, şi am făcut parte din ea câţiva ani la Botoşani. Şi atunci, prin 1959-1964, muncitorii tâmplari de la „Flamura Roşie” erau majoritatea ţărani din satele învecinate. Făceau naveta pe jos, bineînţeles, iar câţiva îşi construiseră case din chirpici în oraş. Erau aceiaşi ţărani pe care i-am cunoscut până la vârsta de 15 ani, în satul meu natal. Erau însă şi muncitori orăşeni get-beget. Unul era domnul Hâncu, domnul maistru i se spunea, deşi era şef de echipă fără studii de specialitate. Maistrul cu studii, provenit de la ţară, domnul Furtună, rămăsese semiţăran. Dar domnul Hâncu era orăşean, era stilat, îi trata pe tinerii lui muncitori ţărani cu apelativul: „măi ţărane”. Nu se supăra nimeni. Mai era şi domnul Horodincă, şi el orăşean din tată în fiu, serios, manierat, tratat cu respect de toţi cei din jur. Mai erau şi alţi câţiva muncitori orăşeni. Unul fusese în armată ofiţer, altul călugăr, în fine, îl mai reţin pe tâmplarul Lăbuşcă, slab şi cu un aer trist, bacovian. Ţăranii muncitori din jurul lui îl tachinau tot timpul, chiar îl jigneau mulţi, mai ales când îl vizita soţia, o femeie foarte frumoasă, mai frumoasă decât Gina Lollobrigida. Era ceasornicăriţă în centru. S-au şi despărţit după câţiva ani. Şi eu îmi spuneam atunci că era prea frumoasă pentru el, pentru un tâmplar pe care nu dădea nimeni doi bani.

Ioan Pînzar