Fluxul memoriei

Ce făcea Securitatea în acest timp? Aduna informaţii despre duşmanii poporului, îi ancheta cum ştia ea, unii erau ucişi pur şi simplu, în anii 1950, dar aceste informaţii erau oferite procurorilor militari, care făceau anchetele oficiale şi semnau toate actele. Recent m-am reîntâlnit cu 2 foşti puşcăriaşi politici din Suceava: poeţii Vasile Pînzariu şi Dumitru Oniga, veteran al puşcăriilor comuniste şi chiar antonesciene. La procesul din 1971 al lui Vasile Pînzariu şi Teofil Dumbrăveanu am asistat. Am mai spus asta. Domnul Vasile Pînzariu şi-a copiat dosarul de la CNSAS, cu destulă greutate. Ceea ce am aflat nou a fost că cineva din Suceava (M. M.) a făcut un fel de referat pe marginea poeziilor lui confiscate de Securitate.Paradoxal, dar e tocmai el cel care m-a dus la procesul din 1971. I-a cerut scuze lui Vasile Pînzariu. Dar asta mi-a confirmat o altă informaţie mai veche, căreia nu i-am dat atenţie la timpul potrivit. Pentru jurnalul poetului Dumbrăveanu, fost legionar în tinereţe, care de fapt îl lăuda ce Ceauşescu pentru că s-a împotrivit invaziei Cehoslovaciei din 1968, comparându-l, e adevărat, cu un legionar patriot, un referat a fost făcut la Biblioteca Municipală de atunci. Nu ştiu de ce nu l-am întrebat pe Nicu Chircă despre asta. În discuţiile noastre nu erau subiecte tabu. Cred că mi-ar fi spus adevărul la o crâşmă.

Suceava a avut mai mulţi procurori militari. Unul dintre ei a fost tovarăşul Bobu. Nu ştiu la câte procese a participat, fiindcă a fost promovat repede într-un post mare la Suceava: preşedinte al Sfatului Popular Regional, cu sediul în Palatul Justiţiei.

Judecătorii şi procurorii militari bolşevici, printre cei mai odioşi torţionari din comunism, îşi continuă, mulţi, după cum am spus, munca şi astăzi. Unii s-au făcut avocaţi. Cineva la TV, recent, a spus ceva despre rolul procurorilor militari în evenimentele din 1989. Dar toţi tac, de parcă ar fi vorba de un alt tabu al presei noastre.

La Iaşi funcţiona tribunalul militar pentru întreaga Moldovă. Dacă oamenii se temeau efectiv de securitate, în cazul în care spuneau sau făceau ceva împotriva poporului muncitor, nu acelaşi lucru se spune despre procurorii militari, inclusiv judecătorii, care purtau uniforma normală a armatei, cu însemnele justiţiei. Sigur că, în principiu, pe primul plan trebuie puşi activiştii, sau o parte dintre ei, care conduceau aceste instituţii, şi care erau informaţi şi aprobau. Dar partidul nu semna nimic. Conducerea ştiinţifică a societăţii se făcea prin viu grai. Nici un ordin nu se dădea în scris şi nu se semna. Activiştii dădeau ordine în şedinţe, care erau consemnate în procesele verbale ale întreprinderilor. Dar unde mai sunt arhivele dispărutelor mari fabrici şi uzine ale epocii de aur? Aşa că arhiva PCR nu are decât planuri de muncă, procese verbale ale şedinţelor de partid şi nu de producţie, unde se dădeau ordinele, sau o parte din ele.

Rândurile mele, bazate exclusiv pe memorie, uneori cu o tuşă de pamflet literar, dar sincer obiective, se adresează unor oameni din prezent, poate din viitor. Cine va răsfoi presa suceveană comunistă din 1948-1989, să zicem după 30 de ani, va găsi numai minciuni privind construirea comunismului în acest vechi oraş. Documentele strânse prin arhive vor fi tot pline de minciuni. Sigur că nu sută la sută. Planurile cincinale, întrecerea socialistă, Cântarea României sunt, evident, absurdităţi kafkiene, dar nu şi oamenii care au învăţat şi au crezut sincer în comunism. Pe ei îi stimez şi le cer scuze pentru cuvintele mele uneori dure, dar cred eu că drepte. Şi eu am crescut în comunism şi chiar am beneficiat de unele situaţii, care au privit îndeosebi existenţa mea profesională, mici şi nesemnificative faţă de avantajele pe care le-aş fi avut dacă mă făceam activist UTC, PCR, miliţian sau securist. Şi puteam să fac oricare dintre aceste profesii, dar am refuzat permanent. Cineva, recent, mi-a spus că am fost un tâmpit. Trebuia să mă fac activist sau securist şi să beneficiez şi acum de avantajele pensiei. Am fost un tâmpit? Privind în timp, s-ar putea spune că da. Dar trebuia şi un tâmpit în plus pe lângă tov. Postelnicu? El a fost un dobitoc. În subconştientul meu parcă suna ora scadenţei unui regim evident absurd. Cine crede că admir capitalismul se înşeală. În virtutea legilor darwiniste, un copil care a trăit cu pământ pe jos, în frig şi în privaţiuni, care a umblat desculţ până la 14-15 ani din martie până în noiembrie, are „conştiinţa de clasă“ a lui Marx impregnată genetic.

Ioan Pînzar