Fluxul memoriei

Printre multele paradoxuri ale comunismului era şi acela că partidul, conducând totul, conform constituţiei, conducea şi cultele religioase. Aici intrau toate credinţele creştine, neoprotestante, protestante, islamice, budiste, dacă era cazul etc. Cu ortodocşii noştri problema era clară. Preoţii erau aproape asimilaţi cu activiştii de partid cu misiuni speciale. Propaganda ateist-ştiinţifică condamna misticismul, poveştile biblice, dar mai ales promova valorile ştiinţifice. Popa avea treaba lui. Bisericile funcţionau, preoţii ţineau slujbele şi obiceiurile după datini, morţii erau plimbaţi pe străzile Sucevei spre cimitir chiar şi prin faţa sediului partidului, care se făcea că nu vede nimic. „Toţi murim până la urmă, dumnezeii...”, ofta câte un activist venit de la bufet. Cultele religioase erau conduse de un tovarăş cu dublă subordonare, de partid şi de stat. Erau mai multe instituţii în epocă cu asemenea statut. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, spre exemplu, era organism de partid şi de stat. Cultele neoprotestante, sau generic pocăiţii, aveau de fapt o triplă subordonare: de stat, consiliul popular judeţean, de partid, comitetul judeţean, dar de ele se mai ocupa cu asiduitate securitatea, cea care slujea poporul şi numai poporul, adică patria noastră cea iubită. Eram tânăr când am abordat şi eu într-un manuscris problema satelor şi a foştilor chiaburi, dar în stil kafkian, adică absurd. L-am publicat după 1990, nimeni nu l-a citit până la un fost securist dintr-un oraş din judeţ, care a rămas surprins de text, mai ales că era datat 1968. „Dacă ştiam noi...”, ar fi zis el, dar n-au ştiut. Pocăiţii deranjau statul nostru socialist pentru că voiau mulţi să meargă în Occident sau în America, cea plină de secte neoprotestante. Ştiu că de pocăiţi se ocupa un colonel D., plecat de mult în iadul celor pe care-i coordona. Pocăiţii care însă îşi vedeau de treabă în iubita noastră patrie aveau un loc de muncă asigurat la fostul IGO, condus, se spunea, de un prieten al tovarăşului Emil Bobu însuşi, şi el, se pare, neoprotestant, Doamne fereşte! În fond, Constituţia asigura libertatea religioasă şi dreptul fiecărui om al muncii de a crede sau de a nu crede.

Astăzi, ateii au dispărut subit. Românii au devenit toţi credincioşi pioşi şi temători de Dumnezeu. Lucian Blaga, amintind odată de înjurăturile religioase ale ţăranului român, spunea că acesta e mai mult păgân decât creştin. Ţăranul român se scula şi se culca cu înjurătura în gură. Cruce, dumnezeul, biserica... Cum vara, în copilăria mea, umbla desculţ, uneori îl călca pe picior vaca, calul, sau chiar o oaie sau porcul. Crucile şi dumnezeii curgeau minute în şir. Dar şi de bucurie sau satisfacţie înjura ţăranul român. Aici folosea crucea. Celelalte înjurături erau licenţioase, având conotaţie sexuală, unele chiar, dacă le studiezi atent, pline de aluzii la perversiuni. Ne-ar trebui o carte despre înjurăturile româneşti, marii etnografi şi folclorişti din trecut le-au ocolit. Suceava anilor 1950-1960 avea o distinctă civilizaţie urbană. Nu se auzeau expresii vulgare ca la ţară. De fapt, la ţară multe expresii mai grosiere nu erau vulgare, ele neavând sinonime, cu toate că la sate se vorbea o limbă frumoasă şi colorată. După colectivizare ţăranii au venit în oraş cu înjurăturile şi expresiile lor vulgare, care acum se aud pe stradă spuse de copiii sau nepoţii lor. Mama, când venea în oraş, la domni le pupa mâna, spre indignarea mea de atunci, copil fiind. Deci nu numai preotului sau boierului i se pupa mâna, în trecut, ci şi domnilor de la oraş, dar şi din sat. Ţăranul avea o mare admiraţie pentru cei care „lucrau cu capul”. Noi suntem proşti şi de aceea am rămas la coada vacii, sau a plugului, explicau ei.

Foşti procurori militari comunişti ies şi acum la pensie, după legi speciale, având o pensie lunară de până la 100 milioane lei vechi. Multă, dacă nu toată lumea din România noastră a uitat cine au fost procurorii militari. Credeţi că se ocupau de mici incidente din cadrul armatei? Soldaţi dezertori sau recruţi care se sustrăgeau serviciului militar? Nu, nici vorbă, acestea erau de domeniul unui mic departament. Procurorii militari s-au ocupat după 1948 şi chiar din 1945, de bandiţi, nu de hoţii haiduci gen Iancu Jianu sau Pintea Viteazul sau Coroi din Truşeşti-Botoşani, aceşti bandiţi însemnând duşmanii regimului democrat popular. Ei trebuiau demascaţi şi condamnaţi cu mânie proletară. Toate condamnările politice din perioada comunismului au fost făcute de tribunalele militare, care aparţineau de Ministerul Forţelor Armate, redenumit de Ceauşescu al Apărării Naţionale. Trebuie reţinut bine acest lucru, fiindcă toţi cei care au făcut parte din acele tribunale ale terorii şi morţii au ieşit curaţi ca lacrima după 1989. Unii lucrează şi astăzi, iar cei pensionaţi sunt priviţi drept eroi ai neamului. Un tribunal militar l-a judecat şi pe Ceauşescu. Ei bine, exact aşa au funcţionat tribunalele militare în timpul comunismului. E adevărat că judecătorii aveau grade până la colonel, iar procurorii la fel.

Ioan Pînzar