Cu pluta pe Bistriţa Aurie - călătorie unică pe o apă curgătoare

Timp de trei zile, la Ciocăneşti s-a mers cu pluta. Dacă în prima zi, numărul celor care s-au urcat pe plută a fost mic, în special cameramani şi fotografi, a doua şi a treia zi plutele aproape că au devenit neîncăpătoare pentru turiştii dornici de o călătorie unică pe o apă curgătoare.

Pentru a se respecta tradiţia ca, la Festivalul Naţional al Păstrăvului, să circule pluta pe Bistriţa Aurie, trei foşti plutaşi din Ciocăneşti, Vasile Morari, Dumitru Şcheu şi Savu Roşu şi-au reluat meseria din tinereţe şi în două zile şi jumătate au confecţionat o plută formată din trei table.

La Ciocăneşti mai sunt doar trei plutaşi

“În Ciocăneşti mai suntem doar trei plutaşi care mai ştim şi putem construi pluta. În urmă cu doi ani erau cinci, dar doi sunt foarte bătrâni, bolnavi şi nu mai pot munci la plute, au peste 80 de ani. Cât despre tineri, nu prea sunt interesaţi de această meserie. Pentru noi, pluta realizată la Festivalul Păstrăvului este cea mai frumoasă amintire. Cu toate că la vârsta noastră este greu să construieşti pluta, chiar dacă e mult mai mică decât cele cu care coboram Bistriţa în tinereţe şi nu are încărcătură, e doar pentru turişti, noi avem în suflet o mare bucurie că această meserie nu este pierdută în totalitate. Înainte coboram cu plutele de dincolo de Cârlibaba, din Prislop, treceam cu plutele pe aici  şi mergeam până la Bacău, apoi, după ce s-a construit barajul de la Bicaz, până la baraj, şi după aceea până la Vatra Dornei.  Ar fi frumos să facă un mic baraj, să se cureţe apa de bolovani şi să poată coborî pe plută măcar 50 de turişti. Am stat în trei locuri şi ne-au tras cu tractorul”, ne-a spus Vasile Morari.

Deşi cei trei plutaşi erau obişnuiţi să parcurgă câte 60 – 80 de kilometri la un transport, pentru ediţia din acest an a Festivalului Păstrăvului au parcurs un traseu de şapte kilometri, împărţit în trei etape. Sâmbătă parcursul a fost de trei km, de la Botoş la Orata, a doua zi plutaşii au mers de la Orata la Oiţa, iar luni, după ce au mai mers doi kilometri, plutele au ajuns la Ciocăneşti.

Savu Roşu ne-a spus că este a cincea plută pentru turişti făcută de el, dar în cei nouă ani pe care i-a avut în tinereţe ca plutaş pe Bistriţa, a confecţionat sau a condus peste 200 de plute.

“Este foarte greu să fii plutaş pentru că sunt accidente multe, vremea era rea, porneam de cu noapte, la plecare de pe Prislop era râul strâmt, găseam bârne puse de-a curmezişul pe care nu le vedeam că erau la cotituri şi în care ne rupeam cârmele. De multe ori trebuia să sari peste buşteni, pentru că te blocai şi din urmă veneau alte plute care se izbeau şi trebuia să nu te prindă între lemne, pe plută. A fost o viaţă faină ca plutaş, dar trebuia să fii iute de picior”, îşi aduce aminte Savu Roşu.

Plutăritul, o muncă grea dar frumoasă

„La plute eram uzi de dimineaţa până seara, când se începea plutăritul era încă zăpadă şi ne mai şi prindea câte un ger. Când treceam hăiturile, apa trecea peste cizme şi ne îngheţa în cizme. Şi toamna, tot aşa plecam, pe vreme bună şi ne prindea zăpada pe drum. Acum Bistriţa nu este pregătită pentru plutărit, mergem din bolovan în bolovan. Ar trebui amenajat cursul Bistriţei, ar trebui făcut un pic de strungă ca să poată merge plutele. Din 1969 nu s-a mai transportat lemn cu pluta pe Bistriţa, şi de aceea nu s-a mai amenajat cursul apei”, ne-a spus Savu Roşu . 

Cu mai bine de 40 de ani în urmă, bărbaţii din Ciocăneşti erau cei mai buni într-o meserie la mare căutare: plutăritul. De la 12 – 14 ani, copiii plutaşilor erau urcaţi pe plută pentru a învăţa tainele aceste meserii. “Asta a fost tradiţia locului, de la daci încoace”, ne-a precizat Savu Roşu.

Şcoală de plutărit la Ciocăneşti

Vasile Morari, Dumitru Şcheu şi Savu Roşu sunt ultimii trei care ştiu să plutărească. Ei vor să-i înveţe pe tinerii din comună secretul acestei meserii în scop turistic, considerând că şi plutăritul ar fi o modalitate de a atrage turiştii în această comună muzeu.

Există chiar şi planul autorităţilor locale de a deschide o şcoală de plutărit, la care profesori să fie bătrânii care au practicat această meserie.