Fluxul memoriei

Ştia că ei de fapt se opreau pe la Humor şi Câmpulung şi încingeau nişte beţii de pomină, în locuri special amenajate, pentru a nu fi văzuţi de poporul muncitor. „Dumnezeii mamii lor”, conchidea a doua oară, mai în surdină, şeful rămas singur în birou sau cu un tovarăş subaltern mai de încredere.

Singurul care a avut o vocaţie de activist pur, chiar dacă se mai bătea cu unii ţărani, era tovarăşul Emil Bobu. Îi admir şi acum intransigenţa faţă de activiştii subalterni. Cine era prins la băutură o încurca rău de tot. Făcea vizite inopinate pe la cabane îndeosebi, unde ştia că se ascund activiştii de partid şi de stat care erau pe teren. La cabana Adâncata a văzut într-o după-amiază o maşină a inspectoratului orăşenesc de învăţământ. A intrat şi l-a văzut în sală pe inspectorul Victor Holca, prietenul meu de pahar din tinereţe, şi pe alţi mici şefi. A mers Victor Holca la şcoala din Adâncata să semneze în condică că a făcut inspecţie, altfel era destituit, precum a fost şoferul. Cercetarea a făcut-o primarul de atunci al Sucevei, tov. Nicoară. S-au dat sancţiuni cu avertisment. Şoferul a încercat să spună că era cu tovarăşii inspectori pe teren, dar nu a fost iertat. Nu avea voie să oprească la cabană. Despre intransigenţa tovarăşului Bobu am vorbit de multe ori cu respect.

Fosta regiune Suceava deţinea un record pe ţară, nu în exploatările forestiere făcute mai ales de Sovromuri sovietice, oricum mult mai puţin decât exploatările activiştilor capitalişti de după 1990, ci în faptul că avea un fel de Petrache Lupu de la Maglavit în manieră bolşevică ateistă, în persoana lui Eremia Pardău, singurul ţăran comunist ilegalist din România, şi poate chiar din tot sud-estul Europei. În anii 1950-1960, ţăranul bolşevic, îmbrăcat în straie naţionale autentice, era un fel de emblemă a regiunii. Se mândrea cu el şi tovarăşul prim-secretar Ţurcanu, şi tovarăşul preşedinte al sfatului popular regional Emil Bobu, chiar şi tovarăşul Siminiceanu. Nu ştiu dacă era rudă cu familia Pardău din Vatra Dornei, care a dat ţării şi judeţului, sau invers, un activist şi un activist scriitor. Pe activistul de partid şi de stat Gh. Pardău l-am cunoscut direct. Pe prolificul scriitor bolşevic Platon Pardău l-am văzut doar mult mai târziu. În Suceava, la „Zori noi”, a debutat cu poezii închinate patriei şi partidului. Era redactor-şef, dar mai fusese şi director la Casa creaţiei populare, o instituţie care crea folclor nou, militant şi revoluţionar. La Bucureşti, Platon Pardău a scris mult. Primul lui roman, „Ore de dimineaţă”, îl avea ca erou pe tovarăşul Emil Bobu. Aşa se spunea neoficial.

Dar bătrânul Eremia Pardău nu era chiar orăşean, am mai spus. Era ţăran ilegalist şi un fel de stahanovist în domeniul agricol sau forestier. A ajuns şi deputat în Marea Adunare Naţională, denumire dată de Petru Groza simulacrului de parlament bolşevic, al cărui vicepreşedinte, a nu se uita, a fost maestrul Mihail Sadoveanu. Am mai explicat cu altă ocazie, că nu i-am citit cărţile. Nu mi-au plăcut, pur şi simplu. Am citit din curiozitate şi chiar cu o oarecare plăcere până şi romanul sovietic „Aşa s-a călit oţelul”, dar şi cel românesc, scris de Astalosz Istvan, „Brazdă peste haturi”. Sigur, în adolescenţă. Pe Sadoveanu eram însă obligat în şcolile mele să-l citesc şi am scăldat-o pe la examene cu ce citisem prin cronici literare şi prefeţe.

Eremia Pardău a fost decorat, mi se pare, cu ordinul „Erou al muncii socialiste”, făcut exact după modelul ordinului „Erou al Uniunii Sovietice”. O medalie de aur, de 8-10 g, o stea cu secera şi ciocanul. Ceauşescu a făcut-o din bronz aurit. Nu dădea el aur celor care realizau producţii record la hectar, la cartofi peste 40 de tone, iar la grâu peste 6000 kg. Eremia Pardău a dispărut apoi din lumea vie şi din cea comunistă. Din cea comunistă precum celebrul Vasile Roaită, eroul copilăriei şi adolescenţei noastre. Era şi o staţiune la mare cu numele lui, în fiecare oraş era o stradă cu al lui nume. Suceava a păstrat doar numele sindicalistului necomunist I. C. Frimu. Bucureştiul mai are piaţa Moghioroş, cominternist şi str. Leontin Sălăjan, bolşevic.

Ioan Pînzar