Avea 208 kilograme ultima oară când s-a urcat pe cântar. Acum un an şi două luni. De aproape jumătate de an, nu mai iese deloc din casă şi, fără nici un venit, trăieşte doar din mila puţinilor prieteni care i-au mai rămas şi din cei 100-150 de euro pe care-i primeşte lunar de la fiul său.
E disperat şi întinde o mână după ajutor, sperând că mai există o salvare în cazul său şi visând la viaţa pe care a avut-o până acum câţiva ani.
Avea 66 de kilograme în ziua nunţii
Valeriu Ţurcănaşu are 57 de ani şi locuieşte într-un apartament cu două camere, la etajul IV al unui bloc de pe strada 6 Noiembrie din municipiul Suceava.
Muntele de om din faţa mea avea 66 de kilograme în ziua nunţii. Era în 1971 şi avea pe atunci 18 ani.
Puiu, cum îi spun prietenii, a început să se îngraşe, culmea, în armată (februarie ’74 – iunie ’75). “Am plecat cu 80 de kilograme de acasă şi m-am întors cu 100”, îşi aminteşte acum Valeriu Ţurcănaşu.
La început nu a fost deloc îngrijorat şi nu a dat importanţă prea mare.
Puiu a lucrat ani la rând ca vânzător-măcelar în toate halele de carne din municipiul Suceava, la Areni, Iţcani, Burdujeni, la hala din zona Tipografiei şi cea de pe Mărăşeşti.
Lucra de dimineaţă până seară şi nu ducea lipsă de nimic. Recunoaşte că nu era masă fără carne şi bere. Multă bere. “Dintre toate băuturile, berea îmi plăcea cel mai mult, beam câte trei, patru sticle pe zi. Cred că de la asta am început să mă îngraş, nu de la carne. Chiar dacă uneori veneam acasă seara, după o zi de muncă, rupt de foame şi mâncam”, îşi continuă povestea Valeriu Ţurcănaşu.
A aflat de ce se îngraşă, după ce a ajuns la spital cu crize de lombosciatică
Crizele de lombosciatică pe care le făcea pe vremea când lucra ca vânzător-măcelar, din cauza condiţiilor grele de muncă, l-au adus la Spitalul Elias din Bucureşti, după ce a trecut mai întâi pe la un medic din Suceava şi pe la unul din
Iaşi.
În Capitală, avea să afle de la medicii de la Elias că problemele sale de greutate (avea pe atunci peste 100 de kilograme) nu sunt cauzate de vreo glandă anume, ci de faptul că “am arderile aproape inexistente”.
Pentru că durerile de spate erau tot mai puternice, iar crizele din ce în ce mai dese – ”mă îmbolnăveam mereu vara, fiindcă afară era cald, iar eu trebuia să intru în camera frigorifică, după carne” - în 1984, Valeriu Ţurcănaşu a fost nevoit să-şi schimbe locul de muncă.
A ajuns să lucreze la fabrica de pâine, ca magazioner. S-a înţeles bine cu şefii şi a rămas aici mai mulţi ani, până când a fost obligat să-şi caute altceva de lucru.
”L-au dat afară pe directorul nostru, Lazăr, iar sindicatul a zis că eram omul lui. Mi-au dat preaviz şi m-am dus să lucrez ca merceolog, la un abator”, povesteşte Puiu.
A devenit depresiv
În ‘96 s-a desfiinţat postul de merceolog pe care îl ocupa şi de atunci a rămas fără serviciu. Odată cu şomajul a început să adune şi kilogramele. Ca să nu stea degeaba şi să-şi asigure traiul zilnic ”m-am apucat de comerţ”. Avea maşina lui şi ajuta o femeie să aducă marfă de la ucraineni pentru a o vinde în Bazar şi în piaţă. Era plătit la cursă.
A continuat cu această activitate până acum un an şi două luni, când, la ieşirea din bloc, a alunecat pe treptele acoperite de zăpadă şi s-a lovit la spate. Deja crescuse fulminant în greutate, iar acest accident l-a pus serios pe gânduri. ”Atunci a fost ultima oară când m-am urcat pe cântar. Aveam 208 kilograme”, mărturiseşte Puiu. Se mişca cu dificultate, nu mai putea conduce din cauza staturii masive şi cum nici ”comerţul” la ucraineni nu prea mai mergea – ”s-a stricat treaba din cauza amenzilor” – şi-a vândut maşina, anul trecut.
Lipsa rutinei zilnice l-a adus în pragul unei depresii, întrucât „nu mai aveam motiv să ies din casă”. A continuat să ia în greutate până când aproape fiecare mişcare a devenit un chin.
Din septembrie 2010 nu a mai părăsit deloc apartamentul.
O vecină îi face cumpărăturile, iar un prieten îl ajută să-şi facă dosar de pensionare
Vasile Ţurcănaşu are doi copii, un băiat de 37 de ani, care trăieşte în Italia, şi o fiică în vârstă de 39 de ani, cu domiciliul în Grecia. A divorţat în 1991 şi nu s-a recăsătorit. După despărţirea de soţie s-a mutat în apartamentul de pe strada 6 Noiembrie, ce aparţinea părinţilor săi. Tatăl i-a murit în urmă cu 11 ani, iar acum trei ani şi-a pierdut şi mama. De atunci locuieşte singur. Cumpărăturile i le face “o doamnă profesoară care stă aici, în bloc. Tot ea îmi mai trimite şi câte o supă”.
Nu are nici un venit, fiindcă nu a reuşit să-şi facă dosarul de pensionare. Trăieşte doar cu banii pe care i-i trimite regulat fiul său, 100-150 de euro pe lună.
”Am demarat actele pentru pensionare. Am un prieten care se ocupă de asta. E greu, fiindcă mi-au pierdut ăştia cartea de muncă. Nu pot nici să ies din casă şi toţi întreabă de ce nu vin personal. De un an mă zbat să obţin adeverinţe de la firmele la care am lucrat”, explică Puiu.
Tot prietenul de care vorbeşte îi plăteşte facturile la întreţinere, curent, telefon, îi aduce rebusuri şi ziare. Se consideră norocos că are subvenţie de 100% la căldură, pe motiv că nu realizează venituri. Curăţenie îşi face singur, aşa cum poate, la fel şi mâncare.
A ţinut diete şi nici una nu a dat rezultate
Susţine că nu face excese culinare şi nu consumă alcool. Încearcă să se hrănească sănătos, atât cât îl ţine punga: „Mănânc mai bine şi mai mult când am bani. Dimineaţa, o ceaşcă de lapte sau un ceai, cu un ou. La amiază, dacă am, un borş şi mai fierb soia ca să-mi fac câte un şniţel. Altădată îmi iau un preparat, o bucată de crenvurşti de pasăre, dar ştiu să-mi fac singur şi un orez sau o friptură de cartofi prăjiţi, cum îi spun eu. Îmi curăţ câte şase cartofi mai mici, iar uneori îi fierb şi îi mănânc cu mujdei de usturoi. Seara mănânc fructe, câte trei mere. În rest, beau apă plată, cam trei litri pe zi. Vara, chiar şi mai mult”.
Bărbatul, care de ani de zile se luptă cu kilogramele în plus, spune că nu a reuşit niciodată să scape de depozitele de grăsime, indiferent cât de drastice erau dietele pe care le ţinea. Slăbea puţin şi pentru perioade scurte de timp. La calorii şi regimuri alimentare nu se mai gândeşte de multă vreme, deoarece dietele înseamnă ”o alimentaţie specială, îţi trebuie bani”.
Uitat de prieteni
Acum este hotărât să-şi schimbe radical viaţa, şi numai în bine. A văzut la televizor poveştile unor oameni care au scăpat de surplusul de greutate după ce şi-au montat un inel gastric în stomac şi ar vrea şi el unul. S-a sfătuit cu prietenii, a pus în balanţă avantajele şi dezavantajele unei asemenea operaţii şi a ajuns la concluzia că ar fi singura soluţie salvatoare. Există însă două obstacole care-i stau în cale. Primul, este lipsa unei asigurări medicale. Al doilea, bineînţeles, lipsa banilor. Cele două piedici sunt şi motivele pentru care nu şi-a mai căutat demult de sănătate. Ultima oară şi-a făcut analizele gratuit, cu ocazia programului naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei, derulat în 2007 - 2008.
Un alt apropiat, medic de familie, care-l vizitează regulat, l-a diagnosticat cu obezitate morbidă, hipertensiune arterială şi cardiopatie ischemică. Tot amicul lui, doctorul, este şi cel care are grijă să nu-i lipsească medicamentele. ”El mi le cumpără, din banii lui”, subliniază Puiu. Îşi doreşte să aibă o pensie, un însoţitor, şi ”să vină o comisie să mă vadă, să-mi spună dacă inelul gastric este într-adevăr ce-mi trebuie”. Între timp, îşi petrece zilele uitându-se la televizor, dezlegând cuvinte încrucişate şi întreţinându-se cu puţinii prieteni care i-au mai rămas. ”Ceilalţi pe care i-am servit m-au uitat, rar mai dau un telefon”, spune plin de amărăciune Puiu.
Speră că unul dintre cei care-i vor citi trista poveste îl vor putea ajuta în vreun fel să poată fi din nou un om normal.
“Daţi, vă rog, numărul meu la ziar, poate o să sune cineva… 0748 246 622”, spune, cu ochii în lacrimi, uriaşul de la etajul IV al unui bloc de pe strada 6 Noiembrie.
Inelul care micşorează stomacul
Obezitatea a devenit o adevărată epidemie a societăţii moderne, fiind recunoscută ca o boală.
Metodele conservatoare de tratament al obezităţii – dieta, medicamentele care reduc absorbţia intestinală, gimnastica medicală – au, din păcate, efect pe termen scurt, majoritatea obezilor întorcându-se la greutatea iniţială după un interval de timp mai lung sau mai scurt. Prin urmare, obezitatea începe să fie tratată din ce în ce mai mult prin metode chirurgicale.
Tehnica chirurgicală cea mai folosită acum în lume este una mai puţin invazivă (fără tăieturi), cu riscuri mai puţine şi cu rezultate în general bune: inelul gastric – ajustabil – montat laparoscopic. Este vorba despre un inel din silicon, cu un diametru ajustabil, care se montează în jurul stomacului. Creează astfel un stomac mic (de numai 15 ml), care limitează cantitatea de alimente ingerate de pacient obţinându-se senzaţia de saţietate. Alimentele urmează apoi o cale fiziologică, nefiind afectată absorbţia intestinală şi neajungându-se astfel la dezechilibre metabolice. Intervenţia se efectuează laparoscopic, cu instrumente speciale şi cameră de luat vederi din interiorul abdomenului.
Aproximativ 80% din pacienţi slăbesc considerabil cu această metodă care îi ajută să-şi păstreze toată viaţa o greutate sănătoasă.
( 4 mar 2011, 12:13:33